Daca deschidem dictionarul lui Leslie Halliwell (Filmgoer’s Companion, editia din 1995) la pagina 64 (cu o unitate mai putin decit virsta lui Bernardo Bertolucci), vom citi urmatoarele in dreptul numelui sau: „Italian writer-director, a former romanticist and poet who turned increasingly to censorable themes“. Ce-mi place in aceasta descriere (pe linga, fireste, concentrarea frazeologica anglo-saxona) sint cuvintele „former romanticist and poet“ si „censorable themes“... Cred, totusi, ca distinsul domn Halliwell se inseala in privinta lui „former“; cred ca Bertolucci, de fapt, n-a incetat niciodata sa fie un „romanticist and poet“, dupa cum, evident, n-a renuntat nicicind la „censorable themes“ – dovada si cel mai recent film al sau, jubilatorul The Dreamers (2003).
Ceea ce urmeaza s-ar putea numi „Bernardo Bertolucci in viata mea“ J
Pe Bertolucci l-am descoperit o data cu Il conformista (1970, dupa Moravia) – vazut intr-o copie alb-negru la Cinemateca din Eforie. Filmul era splendid chiar si asa, in „uniforma“ filmelor de la cinemateca romana: era „romantic“, „poetic“ si „cenzurabil“, iar personajul lui Pierre Clementi (soferul pervers) m-a urmarit multa vreme cu parfumul sau sulfuros de fascinatie &abjectie („Love &Squalor“, cum ar zice Salinger)… Cind, destul de mult timp dupa, l-am revazut si in copia color, nu m-a mai impresionat la fel de tare – dar culorile erau intr-adevar somptuoase.
Pe Clementi l-am redescoperit – la festivalul de la Pesaro din 1994 – in Partner, un film al lui BB din 1968 care isi „arata virsta“ (amestec de Godard &agit-prop soixante-huitard), dar de Clementi m-am indragostit definitiv. Intre timp mai vazusem, pe video, coplesitorul Novecento, magnificul La luna, debutul sau din 1961 La commare secca (Cumatra uscata, dupa Pasolini), Prima della rivoluzione (Inainte de revolutie, dupa Stendhal) si La strateg
