In Suplimentul de cultura, nr.15 (5-11 martie), poetul Serban Foarta vorbea despre singuratatea artistului, despre refuzul inregimentarii, de orice natura ar fi ea, chiar si fata de propria-i poetica. Spusele sale mi-au mers drept la inima, cum s-ar zice, dar m-au si pus pe ginduri, ba chiar m-au intristat. Personal, cred ca artistul este cel care se smulge din colectivitate, din fluxul textual continuu, dintr-o rumoare verbala, pentru a se replia asupra sa si a-si distinge propria voce. Nu e vorba de mitul romantic al artistului izolat in turnul sau de fildes, dind cu tifla multimii ingrate, filistine, ci de o singuratate absolut necesara actului creator, as spune chiar constitutiva. Ai nevoie de un ragaz, de o departare, de un refugiu pentru a decanta, pentru a filtra tot ce-ai adus cu tine, pentru a converti zumzetul indistinct intr-o melodie.
Cit priveste inregimentarea, de orice fel, aceasta si-a dovedit de-a lungul vremii efectele cumplit de nocive, de la proasta calitate a scriiturii, la procustizare, la aducere la un numitor comun si pina la pierderea autenticitatii.
Uitindu-ma insa la peisajul literar actual, mai ales la ceea ce se intimpla in spatiul romanesc, nu am cum sa nu ma intristez, caci, intr-o lume a proliferarii strategiilor de piata, singuratatea artistului, non-inregimentarea risca sa devina o utopie. In ultima vreme, am observat chiar o spaima de singuratate. Toata suflarea scriitoreasca incearca sa se grupeze, sa se afilieze, sa adere la grupuri si grupulete, sa secrete manifeste si teorii generationiste. Ca sa fim drepti, acest criteriu nu este o descoperire a vremii noastre, ci mai degraba o inertie, o comoditate mostenita si ridicata la rang de strategie. Perceptia literara a ajuns sa se bazeze aproape exclusiv pe colectivitati, a devenit una de tip colhoznic (hai cu grupul, ca sa nu zic brigada). Scriitorii nu mai sint
