De cele mai multe ori, te uiţi la televizor din masochism sau din plictiseală. Eşti scîrbit de ceea ce vezi, dar din masochism sau din plictiseală te încăpăţînezi să butonezi mecanic telecomanda. Succesiunea de canale nu-ţi oferă nimic, peste tot e o mare gălăgie isterică a vidului, oamenii se agită fără nici o substanţă, se construiesc edificii impresionante din aer stătut şi doar vînturat dintr-o parte în alta. Te uiţi în gura unor oameni fără valoare, doar pentru că apar la televizor şi au fost împăunaţi cu titlul de vedete. Orice bulă pe care o scot din gură pare să aibă o greutate extraordinară, deşi în realitate ţi se oferă numai baloane de detergent ieftin. Dacă i-ai întîlni pe stradă şi nu ar fi înconjuraţi de aura pe care le-a conferit-o televiziunea, de forţa pe care le-o dă expunerea pe ecranele televizoarelor, nici măcar nu te-ai obosi să stai de vorbă cu ei. Nu ai avea ce să vorbeşti cu ei. Ţi-ar fi silă să te bălăceşti în supa lor de prost gust. Prostul gust este ingredientul principal al televiziunii. Şi este normal să fie aşa, din moment ce singura raţiune a ei de-a fi este să prindă în mrejele ei cît mai multă lume. Şi asta se face prin a fi pe placul maselor. Cum poţi să fii pe placul maselor? Simplu: aplicînd cel mai mic numitor comun. Iar cel mai mic numitor comun al gustului este prostul gust. Eşti conştient de mirosurile pestilente pe care le emană televizorul în cameră, dar continui să stai prostit în faţa lui şi să-i inspiri miasmele. De ce? Pentru că televizorul ştie să te hipnotizeze, să te fascineze cu puterea lui, să-ţi dea iluzia că-ţi oferă ceva bun, amuzant, relaxant. Că-ţi transmite ceva important. Sau măcar că-ţi umple timpul în mod plăcut.

Din fericire pentru tine, victimă captivă în faţa micului ecran, televiziunea nu înseamnă numai prost gust şi există şi momente în care chiar poate să-ţi transmită ceva important