Naţiune în veşnică panică morală, ba că nu-i tragică, ba că nu e suficient de disperată, nepotolită în exigenţe consumate în răcnetul cîte unui "nu se poate!", cu lacrima la fel de rapidă ca indignarea şi înjurătura, naţiune în permanentă agitaţie şi propagandă a unor abstracţii impertinent de complicate: adevăr, dreptate, demnitate, ea a ajuns să ţină în sistematic dispreţ amuzamentul. Liber, lejer, concis, rar se mai amuză cineva în România; mie unuia mi se face chiar frică, exact ca în cazurile cînd mă simt şi mă exprim înduioşat. Mă tem - una din expresiile cele mai amuzante ale publicistului român care, de fapt, nu se teme de nimic... - că pot fi catalogat ca superficial, frivol, haios, într-un cuvînt: netrebnic, la cîtă disperare se cere; las deoparte şi nu ajung pînă la condamnarea pentru ironie criminală, insuportabilă auzului românesc. A te amuza e altceva, doar un interval pînă la a fi ironic, distant, tăios; există ironii deloc amuzante; îmi place să mă amuz fără maliţie, fără miliţie, fără să(-mi) provoc pagube colaterale, conflicte ireductibile cu semenul lipsit de humor precum alţii de calciu sau fier. Pentru el, gravitatea personală se confundă cu legea gravităţii universale şi locale. Mă amuză, dar nu i-o spun fiindcă mă bagă imediat în politică şi nu suport (cu două-trei excepţii) politica şi şabloanele ei cu totul plicticoase, cînd mă distrez. Politica dăunează grav bunei-dispoziţii. Fireşte că nu pot invoca dreptul omului, în general, şi al meu, în special, la amuzament; nu există un asemenea drept şi deplîng că nu a fost nicicum sugerat în Charta aceea care, la rîndul ei, provoacă atîta indignare prin insuficienţele ei. Am momente cînd mă amuz contemplînd o lume în care s-ar fi consacrat dreptul omului la voie bună. Dacă ginerele lui Marx a scris o carte celebră - deloc înfierată de socrul său! - cerînd dreptul muncitorilor la lene, de ce s