* Mihail Sebastian, Femei, Editura Humanitas, Colecţia "Cartea de pe noptieră", 2004. Cel de-al doilea roman al lui Sebastian, reeditat de două ori după 1989, a avut un destin ingrat şi paradoxal, ca majoritatea cărţilor sale. Cu nimic mai prejos decît alte romane cu subiect amoros din 1933 - deşi mai subţire ca Patul lui Procust,Adela sau Drumul ascuns - Femei este o carte care inovează fără ostentaţie. Roman minimalist, corporal-tranzitiv şi antipsihologic, construit în patru secvenţe "feminine" ce leagă un personaj masculin aflat în plină formare, Femei se situează în zona aceea liberă dintre literatura clasicizată şi enorma producţie light a epocii interbelice. Probabil fără ranchiuna lui Călinescu pentru verdictul criticului Sebastian la Cartea nunţii ("Nu-mi aduc aminte să fi citit vreodată pagini erotice atît de lipsite de sensibilitate") micul roman al prozatorului Sebastian ar fi creat emuli. Scris curat, cu acel bun sentimentalism ce nu cade în melodramă, cu accentele sale leneş-trăiriste, cu metafizica sportivă a sexului "în camarad", Femei ar fi putut media cu succes între crîncena nevoie de capodoperă a epocii şi pubela consumistă gen Fecioarele orizontale sau Femeia care biciuieşte. Ştefan Valeriu, tînăr medic la studii în Franţa şi mai tîrziu "expert tehnic al Ministerului Sănătăţii din România pe lîngă Comisia Internaţională de Cooperare Medicală", începe tatonînd cantitatea (erotică) pentru a ajunge la calitatea (amoroasă). Prima secvenţă - Renée, Marthe, Odette - schiţează tipologia feminină a lui Sebastian, cu genuri şi subgenuri, cu variante şi posibilităţi, căci, în roman, ca şi în viaţă, "fără femei nu se poate". Marthe Bonneau este femeia matură, împlinită amoros care îmbătrîneşte frumos, fără invidie şi aere de fetiţă. Omagiile impertinente ale tînărului doctor o măgulesc, dar nu-i perturbă echilibrul. Amor platonic, neconsumat, amintir