Î n vara anului 1785, mahalaua Oţetarilor din Bucureşti este în plină agitaţie. Un conflict stă să izbucnească: preoţii se sfătuiesc între ei, mahalagiii şuşotesc pe la cîrciumi, vecinii îşi spun ultimele veşti printre garduri, vecinele se adună în mijlocul uliţei pentru a depăna firul poveştii - ori de cîte ori se pot rupe de lîngă căldarea ce clocoteşte încetişor - în aşteptarea soţilor. Hotărîrea preoţilor de a "ridica jeţurile" din biserică i-a pus pe toţi pe jar. Cu ani în urmă, Andrei Cernovodeanu a construit biserică din piatră pe care a împodobit-o cu picturi şi icoane, dar şi cu strane, atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei. Mahalagiii s-au bucurat de frumuseţea bisericii, iar femeile au apreciat mai ales noul confort: plăcerea de a asculta liturghia, aşezate comod pe jeţ şi nu în picioare sau, chiar mai rău, în genunchi. Cum populaţia a tot crescut, dar jeţurile au rămas aceleaşi, rivalitatea, apoi cearta şi, în fine, păruiala au aprins mica comunitate. Dimineaţa devreme, femeile alergau la biserică nu "de frica lui Dumnezeu", ci ca să ocupe un loc cît mai bine plasat care să le dea astfel posibilitatea de a privi şi de a fi privite. Concurenţa se da între "cine să şadă mai sus". Cele mai puţin norocoase vociferau fără încetare, ameninţau şi gesticulau, tulburînd liniştea liturghiei, astfel încît "nici preoţii nu înţelegeau ce citeau, nici creştinii mahalagii ce erau adunaţi în biserică nu le era în tihnă ce se făcea în biserică". "Dihonia" femeilor a nemulţumit "lumea bărbaţilor" care a hotărît să îndepărteze mărul discordiei: jeţurile. Şi într-una din zile, mahalagiii s-au adunat, cu mic, cu mare, şi au scos din biserică jeţurile femeilor, pe care le-au pus la păstrare, în clopotniţă, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Dacă la început s-a resemnat şi s-a mulţumit să privească cu invidie spre jeţurile bărbaţilor, într-una din zile, mătuşa Stana