* Ion Simuţ, Reabilitarea ficţiunii, Editura Institutului Cultural Român, 2004. După un an editorial atît de productiv cum a fost 2004, reluarea unei discuţii despre "priza" literaturii la marele public aproape că vine de la sine. În eseul introductiv, care dă şi numele volumului recent publicat, Ion Simuţ afirmă, cu multă convingere, reabilitarea ficţiunii în ultimii ani, depăşind ideea că, după 1989, în România a scăzut interesul pentru ficţiune, percepută ca minciună, crescînd, în schimb, acela pentru non-fictiv - jurnale, confesiuni etc. Deşi autorul face - teoretic - distincţia dintre ficţiune, în general, şi literatura de ficţiune, din păcate nu şi operează cu ea, întrebîndu-se, spre exemplu: "Cum altfel să explicăm, decît ca un simptom al redobîndirii încrederii în ficţiune (în ultimii patru-cinci ani, n.n.), succesul extraordinar al telenovelelor, care nu au nici o legătură cu lumea noastră?". Or, autorul se învinge cu armele sale: cînd n-au avut telenovelele succes în România? Din cîte îmi amintesc, de la Sclava Isaura încoace, telenovelele au ţinut topurile audienţelor TV, dovedind nicidecum o scădere a interesului pentru ficţiune, ci, dimpotrivă, o nevoie insaţiabilă, motivată, la nivelul omului de rînd, atît de dorinţa de evadare în alte spaţii şi alte vieţi, cît şi, probabil, de curiozitate: în loc să te întrebi "ce-or mai face vecinii azi?", deschizi televizorul să vezi ce mai fac "azi" personajele favorite. Aşa încît se pare că nu nevoia de ficţiune a scăzut după 1989 (nici nu avea cum, logic şi psihologic vorbind!), ci interesul pentru ficţiunile literare, urmare a legii minimului efort: sub comunism, cu două ore de "televizor" pe zi, şi acelea mereu ocupate de aceleaşi două personaje principale, omul în căutarea ficţiunii nu avea încotro şi trebuia să citească o carte. După '90, odată cu "explozia" televiziunilor, nu mai avea nevoie decît să s