Ieri am primit pe stradă un petec de hîrtie. Publicitate, mi-am zis şi am vrut să-l arunc, dar cum coşurile sînt din ce în ce mai rare, l-am pus în buzunar. Seara l-am regăsit şi fără să-mi dau seama am început să citesc: "Clarvăzătoare celebră, face şi desface orice vrajă, descîntă şi aduce în pat pe cel/cea mai îndărătnic/ă iubit/ă. Vindecă de orice boală. Ghiceşte viitorul...". Nu ştiu ce ar fi putut să-mi spună acum această "clarvăzătoare", dar sînt sigură că într-un moment de cumpănă, speranţa m-ar fi îndreptat poate spre ajutorul ei. Canalii, şarlatani, vrăjitori, clarvăzători nu sînt decît creaţiile temerilor noastre. Nevoia umană de a crede şi de a căuta cu disperare speranţa a dus la naşterea acestor vînzători de iluzii. Ei au existat dintotdeauna, pretutindeni în lume şi vor continua să există atît timp cît va trăi speranţa. Disperat în faţa diferitelor probleme care-l bîntuie, poporul se îndreaptă, cu naivitate şi mai ales cu o imensă dorinţă de a crede, în braţele oricui îi promite şansa de a găsi fericirea, sănătatea, iubirea sau, pur şi simplu, liniştea interioară. Bunăoară, la 1800, Miţa doftoreasa face furori în rîndul norodului. Se plimbă din sat în sat şi din judeţ în judeţ, împarte cu largheţe buruieni de leac, atingeri miraculoase, poveşti fermecătoare. Ce poate crede un om simplu lovit de crize de epilepsie, o femeie care orbeşte brusc, o alta atinsă de lepră sau o alta care, pe zi ce trece, nu-şi mai poate controla minţile? Bărbaţi şi femei îşi explică bolile în plan religios: totul vine de la Dumnezeu, binele, ca şi răul. Fiecare crede că este pedepsit pentru faptele sale sau ale neamului său, iar ajutorul nu-i poate veni decît de la Dumnezeu. Apelul la moaşe, doftoriţe sau alţi şarlatani itineranţi apare ca o rază de speranţă în viaţa lor amărîtă. Din acest motiv, Miţa doftoreasa se bucură de succes în rîndul
norodului. Ea se laud