de ce românii preferă să îngroape, alături de morţii lor,
şi speranţele de însănătoşire ale altora Mortul de la groapă nu se-ntoarce, spune, oarecum preţios, înţelepciunea populară. Totuşi - mai ştii? - ce te faci dacă vine nervos, te ia de guler şi te-ntreabă unde i-ai pus ficatul? Nu strică să iei măsuri de prevedere. Zis şi făcut: peste 99% dintre români refuză să doneze organele rudelor în moarte cerebrală. Orice argumente ar aduce medicii şi oricîte vieţi ar putea fi salvate, rudele ţin morţiş la mortul integru. La mortul dintr-o bucată, cu conţinut complet. În care organele putrezesc împreună, cu demnitate şi solidaritate, fără ca vreunul să încerce să se salveze, individual. Asta nu se potriveşte cu vederile noastre. S-ar zice, iată, că au dreptate autorii protocronişti care puneau începutul civilizaţiilor în Bucegi şi ni-i găseau pe egipteni şi fenicieni veri primari... După cum ne purtăm cu cadavrele, sigur nu sîntem urmaşii dacilor. Mai degrabă tragem spre egipteni: obsedaţi de moarte şi convinşi că există o şansă bună de înviere, dacă urmezi întocmai instrucţiunile din manual. Manualul Babei Bigote, ediţia 2002 reeditată. De fapt, cele mai multe dintre rude nici nu înţeleg ce se întîmplă cînd medicul de la comisia de transplant vine şi le roagă frumos pentru un ficat sau un rinichi, ceva. Majoritatea presupune că pacientul (deşi deja decedat din punct de vedere mental) se stinge abia cînd îi deschizi pieptul şi-i iei inima. Ideea că omul a murit, în vreme ce corpul continuă să trăiască, nu poate fi acceptată de tradiţia noastră. Păgîno-creştinii care îşi iau mortul acasă nedesfăcut cred doar în viaţa de după moarte, o noţiune pe care ideea de organ ca piesă
de schimb o pune în dificultate. În sufletul nemuritor, o noţiune pe care neurologia n-o ia în calcul. Între ştiinţă şi aparţinătorii noştri (aşa se numesc în jargonul spitalicesc rud
