Am incercat sa gasesc un inceput cat mai izbutit. De zeci de ori insa am sters putinele cuvinte asternute pe hartie. Am incercat, fara folos, sa-mi inchipui cum ar fi potrivit cuvintele oricare dintre colegii mei. Am renuntat.
Inceputul va ramane mereu acelasi.
Valentin Paunescu.
Judecand strict temporal, eu l-am cunoscut poate cel mai putin pe Sefu’, asa cum am aflat, chiar din prima zi cand am ajuns la Curierul national, ca-i spun colegii. Pana sa ne vedem fata in fata a trecut ceva vreme. Auzisem de la prieteni ca, de obicei, sefii n-au timp de trepadusii din subordine. Ei spun, tu faci. Am incercat si eu sa fac ce era nevoie in redactie. Desi vechimea mea in presa se reducea la doua-trei saptamani, intr-o zi mi s-a spus ca trebuie sa "acopar" PNTCD. PNTCD, care la vremea respectiva era partid de guvernare, iar cei care erau acreditati pe langa o astfel de structura aveau in spate ani grei de presa. Am facut-o, fara sa ma intreb macar o singura data de ce eu. Si lucrurile mergeau, mergeau chiar bine.
Dupa vreo trei luni, intr-o seara, a venit la mine un coleg sa-mi spuna sa cobor la Sefu’ (biroul domnului Valentin Paunescu era cu un etaj mai jos decat cel al sectiei noastre). A fost prima oara, de cand venisem la Curierul national, cand am simtit un gol in stomac. Cat am coborat cele cateva scari mi-am repetat in minte tot felul de fraze potrivite. Il stiam mai tot timpul la redactie, ii citeam mereu editorialele... Aproape paralizata m-am nimerit in biroul sau plin de carti, de ziare, diplome si amintiri. Cred ca am reusit sa spun doar "buna seara".
"Ce faci, element - mi-a zis - te-ai gandit la un editorial dupa ce ai scris...". Totul s-a dat in mintea mea peste cap. Mi-am dat seama ca ma cunoaste, mai bine poate decat unii dintre colegii de birou. Am simtit brusc un sentiment de mandrie. Valentin Paunescu, Sefu’, ma stie, ma citest
