Cînd privim geografia religioasă a lumii, ne izbeşte diversitatea ei luxuriantă, pe care ştiinţele religiei caută trudnic să o sistematizeze, căreia conflictele de azi par a-i adînci crevasele. Cînd privim încotro arată religiile, presimţim un Acelaşi, despre care toate vorbesc, de la care toate se reclamă. Fie că sîntem indiferenţi, interesaţi sau angajaţi spiritual, e greu să ignorăm paradoxul între diversitatea religioasă şi acel Unu. Paradoxul face parte acum din spectacolul lumii noastre. E perceput măcar mediat şi mediatic de fiecare dintre noi. Transpare cu aceeaşi tărie prin vacarmul violenţelor ori al disputelor între religii şi în mulţimea vocilor religioase, cînd ele se roagă ecumenic aceluiaşi cu totul Altul. Dar, în genere, sîntem tentaţi să "rezolvăm" acest paradox, să îi anulăm tensiunea verticală: fie prin toleranţa care respectă dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea, fie prin exclusivismul care decretează că o singură religie e adevărată, deplină. Mi s-a părut util, de aceea, să cercetez interpretările cîtorva filozofi, gînditori religioşi ori "tradiţionali" care, în secolul XX, şi-au pus problema beneficiului de cunoaştere pe care ni-l poate da paradoxul dintre diversitatea religioasă şi Unul divin: Simone Weil, René Guénon, André Scrima şi, alături de ei, figura aparte a lui Nicolaus Cusanus, teolog şi filozof contemplativ, cardinal foarte activ în politica Bisericii Catolice din secolul al XV-lea, a cărui reflecţie, în pragul vîrstei moderne, asupra diversităţii religioase, este de o uimitoare îndrăzneală şi rigoare.

La capătul reflecţiilor lor despre diversitate şi Unu, care ar fi, în rezumat, beneficiul pluralităţii religioase, atît de izbitoare, atît de explozive astăzi? Primul beneficiu, cred, e că asistăm la o diversitate care nu poate fi conciliată numai prin bune intenţii umane, fie ele de ordinul generozităţii şi al compasiun