P e nesimţite..., aproape că a dispărut unul dintre cele mai obişnuite lucruri din casă: sifonul. Cînd eram copil nu înţelegeam prea bine de ce, înainte de Anul Nou, lumea se aşeza la coadă la sifoane. Uneori stăteam şi eu la rînd şi îmi amintesc perfect zgomotul din sifonării, compresorul şi instalaţia care se învîrtea cu un fel de ţiuit periodic. Era roata aceea mare care uneori se strica (îi săreau curelele de transmisie şi tot fluxul era oprit). Prin sate existau sifonerii la care roata era învîrtită pe rînd, de clienţi. Şi în fiecare duminică erau cozi. Dar, la oraş, ţin minte cum vînzătorul punea sticlele groase la umplut cu mişcări iuţi şi exacte, acoperindu-le cu carcase de tablă, pentru mai multă siguranţă. Tot timpul trebuia să fie atent să nu rămînă vreo sticlă conectată prea mult la instalaţia de încărcare. Oamenii comentau mereu că nu se mai umplu sticlele destul, iar vînzătorii invocau respectarea normelor de siguranţă. De altfel, pe pereţii sifonăriilor erau înscrise tot felul de avertismente şi interdicţii care făceau ca în aer să plutească ideea de pericol. În ochii copiilor, umplerea sifoanelor era o treabă destul de riscantă, de care se ocupau oamenii mari. Mi se pare şi că, sub o anumită vîrstă, nici nu aveai voie să mergi cu ele la umplut. Pe mine mă fascinau şi capsulele cu dioxid de carbon, care stăteau în cutii galbene, verzi sau negre şi cu care mi se spusese să nu umblu, pentru că sînt periculoase. Ideea că puteau exploda le făcea să capete, în ochii mei, o aură specială. Ca nişte cartuşe în
aşteptarea războiului. Nu cred că mai există aşa ceva. Crescînd, am descoperit că rostul de bază al sifonului celui acidulat era unul cît se poate de paşnic. Acela de a îmblînzi vinul, de a-l transfoarma în şpriţ, adică într-o băutură mai "lungă" în jurul căreia se legau discuţii la fel de lungi. (Poporul băutorilor de şpriţ nu poate fi decît