Cum e posibil să ne punem problema "ce exportăm"? Nu mă refer la ce exportă în mod tradiţional România, potrivit resurselor ei naturale sau geografice, ci la preocuparea bruscă de a ne plasa la înălţimea ofertei europene, acum, cînd aderarea la Uniune a devenit o chestiune de zile (multe, totuşi, dacă este să credem ceasul amplasat la Universitate). Europa are, desigur, un standard, noi aspirăm spre el şi, pentru a-l atinge, împrumutăm o sumă de modele. Ne supunem, deasemeni, unor constrîngeri diverse. După care ne întrebăm ce avem noi de oferit (de la agricultură ecologică, pînă la inteligenţă) şi în ce fel putem să egalăm, prin exporturile noastre, binefacerile pe care le primim din partea Uniunii Europene. Oare sîntem destul de buni pentru Europa? Oare, odată acceptaţi în Uniune, Europa nu se va jena cu noi, aşa cum te jenezi cu o rudă săracă din provincie? Ca să evităm această situaţie umilitoare, n-ar trebui oare să ne punem hainele de duminică, să ne parfumăm excesiv şi să ne facem un permanent cu bucle mici, tip oaie? Mi se pare o atitudine fundamental greşită. Uniunea Europeană, cu cîteva performanţe legislative recente dintre cele mai litigioase, nu este deloc spaţiul în care aş dori să trăiesc zi de zi: se discută, de exemplu, as we speak, în Parlamentul european, o lege a patentelor. Dacă se va vota, aceasta va însemna, între altele, moartea producătorilor mici de software, dispariţia lentă şi sigură a conceptului de Open Source şi bulversarea majoră a tot ce ştim acum despre copyright şi proprietate intelectuală. Iarăşi, o lege a delictului de opinie este tot ce poate fi mai antipatic. Termeni ca negaţionism, negaţionism prin comparaţie, discriminare rasială prin minimalizare etc., formulaţi acuzator, par să fie elementele unei noi limbi de lemn. În definitiv, chiar dacă discriminez pe cineva prin ceea ce scriu (deşi mă îndoiesc că am făcut-o vreod