Atîta timp cît Guvernul invită experţi occidentali, plătiţi cu bani grei din fonduri publice, să ofere sugestii privind "re-brand-uirea" României, am motive serioase să cred că nu este cea mai raţională opţiune să-ţi declini public, pe gratis, eventualele idei originale legate de această temă. Nu spun neapărat că eu unul le-aş avea. Dar, dacă aceasta ar fi situaţia, recunosc sincer că aş prefera să le vînd la piaţă, nu să le popularizez patriotic. Cu atît mai mult cu cît, îndeobşte, elanurile generoase nu sînt luate în serios. Însă cîteva chestiuni de principiu mi-aş permite să ating. Mai întîi, nu cred că România are nevoie de un brand, în sensul unei imagini miraculos-sintetice care să arunce o nouă lumină asupra acestor locuri spre care, astăzi, privesc cu fascinaţie doar pedofilii Europei. Nu avem nevoie de o sclipire, de o secundă de tulburătoare inteligenţă, care, prin magia ei intrinsecă, să ne "rezolve". Problema noastră este o investiţie pe termen lung în inteligenţă, în sfera politicilor de comunicare şi a politicilor culturale. Avem nevoie de creativitate instituţionalizată, de generarea unui proces continuu de elaborare de brand-uri inovative. Fiindcă trebuie să foloseşti discursuri diferite pentru diferite categorii de turişti virtuali. La unii prinde ursul carpatin sau bujorul de munte, la alţii - ţuica de prune în plosca de lemn, la alţii - supravieţuirile magiei arhaice, la alţii - vestigiile Reformei desfăşurate, în Transilvania secolului al XVI-lea, sub suzeranitate otomană, la alţii - ruinele industrialismului sau modelele de locuire de tip comunist. Ca să-ţi poţi măcar reprezenta această diversitate de interese nu e suficient să-ţi re-croieşti, cît de cît, reprezentările despre propria identitate. Trebuie să fi dispus să-ţi revezi însuşi conceptul de identitate. Nu poţi să produci brand-uri adecvate contextului mental al lumii europene, dac