Cîţiva ani am fost un fel de copil de mingi pentru mai multe personalităţi ale culturii române. Nu-mi amintesc să fi ratat măcar o singură întîlnire cu unul dintre cei patruzeci-cincizeci de oameni care scriu cărţile zilei, apar la televizor, răspund la anchete, dau interviuri. I-am citit, m-am ocupat de lansări, am trimis comunicate şi semnale de presă, am scris prezentări pentru catalog, i-am văzut la tîrgurile de carte, le-am urmărit declaraţiile, am vorbit cu ei. Nu consider că am avut un merit personal în asta, ci doar nişte şanse. Un bun prilej de a-i vedea de undeva din apropiere, la vestiare sau de pe tuşa cîmpului de joc. Unii îşi preluau concentraţi mingile, fără să-mi acorde vreo atenţie. Alţii schimbau replici afabile cu mine. Au fost şi cazuri în care am fost acceptat ca sparing partner; aşa, de încălzire. Cu cîţiva m-am împrietenit. În fine, le-am admirat, după caz, forţa sau rafinamentul serviciului, jocul la fileu sau cel din spatele terenului, lobul şi voleul, mentalitatea de învingător sau puterea de a recunoaşte pierderea de formă. Lucru curios însă, ca pretendent la a deveni într-o bună zi jucător de ligă
naţională, n-am simţit niciodată dorinţa şi farmecul de a "fura" ceva aparte din stilul celor pe care i-am cunoscut. E ciudat pentru că, format într-un spirit cumva tradiţionalist, din totdeauna am visat la un maestru. Pe care nu l-am găsit. Am la activ vreo două încercări de a-mi inventa unul, dar pînă acum am eşuat lamentabil. Pe de o parte, poate nu sînt eu bun de ucenic. Pe de alta, la cei din leatul meu - ca să zic aşa - nu prea am observat o aşa preocupare. Mai degrabă tinerii de azi sînt dornici de a se afirma rebel, pe cont propriu. Iar celor din categoria "maeştri" se pare că le convine situaţia, că nu le pasă. Sînt semne că frumoasa relaţie maestru-ucenic nu mai este de actualitate. Nu caut să emit judecăţi de valoare. E do
