Papa Ioan Paul al II-lea a fost cel mai plauzibil candidat la sfinţenie pe care l-am văzut cu nevrednici ochii mei. De două ori în viaţă - şi anume de aproape, de foarte aproape. Prima dată era în 1991, la Vicenza. Măsurile de securitate erau încă laxe pe atunci şi, mulţumită ecusoanelor felurite care ne dădeau acces în Basilica palladiană din Piaţa Signoriei, am putut rămîne pe loc, văzînd de foarte aproape baldachinul instalat cu acest prilej, convoiul, venind şi plecînd la un pas de mine (i-am atins Papei veştmîntul, abia apoi mi-am amintit să imortalizez evenimentul, pe un diapozitiv acum devenit foarte preţios pentru memoria mea). A doua oară a fost de Paştile comune din 2001, cînd Învierea am petrecut-o la biserica românească din Roma, iar liturghia din duminica Învierii - în piaţa basilicii San Pietro, pe unul din primele rînduri în raport cu unul dintre coridoarele trasate - şi, culmea, respectate - prin mulţime. Atunci, Papa era deosebit de slăbit; la Colloseum, în Vinerea Mare, abia putuse purta pe ultima staţie crucea, saliva îi curgea încetişor dintr-un colţ al gurii pe faţa împietrită. Şi totuşi, duminică a slujit. La binecuvîntarea urbi et orbi am răspuns, după cuviinţă, "Adevărat a înviat!" la anunţul Papei, în română, "Hristos a înviat!". Apoi a trecut cu papamobilul pe absolut fiecare rînd din piaţă, şi iar l-am văzut de foarte aproape. Soţia mea a plîns, crezînd că e ultima dată cînd îl vedea în viaţă. Eu m-am ţinut tare: nu a fost, iată, aşa cum credea ea. Dar, dincolo de inserţiile ortodoxe din liturghia oficiată atunci (căci Wojtyla s-a dorit şi a fost un papă ecumenic, al creştinilor, chiar împotriva liderilor "tribali", autocefali şi ecţetera, care au ratat, poate, prin Ioan Paul al II-lea, încă o şansă istorică de unificare, aşa cum le tot ratează, din filetism, bigotism, cezaro-papism sau pur şi simplu din prostie, de aproape o mie de