Trăim, vădit, într-o lume globalizată. Dacă mai existau dubii în această privinţă, implozia subiectului irakian în viaţa românilor, odată cu răpirea, la Bagdad, a jurnaliştilor de la Prima TV şi România liberă confirmă această constatare ţinînd de fapt de domeniul evidenţei. Trăim însă şi în democraţii? Avem motive întemeiate să ne îndoim. Incontestabil e că ne mişcăm într-un spaţiu copios dominat de imaginea televizată. Deci în mediocraţii. Prin locuinţele noastre racordate la antene se perinda ba chipul suferindului Papă, ba agonia cu ochii deschişi a unei femei condamnate sigur să piară de inaniţie, fără să fie certă prealabila ei moarte cerebrală. Apelul la apărarea vieţii, lansat voluntar sau involuntar de aceste imagini, i-a lăsat pe unii mai degrabă reci. Ne parvin, în schimb, reprezentări numai bune să edifice noi mitologii, de care, evident, părem să avem nevoie. Auzim cuvintele rostite sub ameninţarea armelor de o femeie plecată împreună cu colegii ei să-şi facă datoria şi să transmită, la rîndul ei, imagini TV. Dar nu atît informaţia solidă, autentică, independentă, deci ştirea de dincolo de ştirea comandată pe care ne-o oferă buzele ei, ne domină agenda, ci filmul realizat de răpitori şi difuzat de un post TV arab. Ne preocupă şi criticăm conferinţele de presă, în mod firesc sibilinice, ale unui guvern român hotărît să facă totul pentru a-i recupera în viaţă pe cei răpiţi. Dar miza întregii drame (pînă la urmă doar un episod, fie şi deosebit de dureros în drama generală a confruntării globale cu terorismul) ne rămîne în mare parte obscură. În răstimp, teoriile conspiraţioniste, dintotdeauna la mare preţ în Orient şi lumea bizantină, forţate vremelnic să intre în recesiune graţie ofensivei democratizării, renasc şi cunosc în România, tot prin intermediul presei, o înflorire parcă fără precedent. E faultat oare preşedintele de propriile sale servicii