Există diverse concepţii eclesiologice, dar două îmi par a fi cardinale: una, providenţialistă, susţine că Biserica e inspirată de harul divin şi că (nici) "porţile iadului nu o vor birui". A doua, imanentistă, priveşte creştinismul instituţionalizat ca subiect al competiţiei istorice: el "stă sau cade" în funcţie de adaptabilitatea, performanţa şi prestaţia sa. Deşi par să traducă opoziţia dintre metafizică şi darwinism, ambele perspective se pot justifica teologic, scriptural, dogmatic şi multe împrejurări sau figuri ale trecutului le pot servi drept argument. Un fapt e cert: după două milenii de sinteză divino-umană, creştinii n-au răspuns încă la întrebarea fundamentală: este Dumnezeu dornic de un partener uman inventiv sau de un etern supus? S-ar spune că Ortodoxia - cel puţin în forma ei actuală - favorizează atitudinea bazată pe aşteptare (eshatologică) şi reacţie (tîrzie). E comportamentul cel mai comod, pentru că ambalează mistic pînă şi rezultatele misionare vădit decepţionante, reuşind totodată să păstreze tonul pios cu care urechile noastre s-au obişnuit de secole. Viciul de interpretare vine din substituirea concluziilor şi a premiselor. De ce n-ar fi o Biserică spiritual condusă de "intelectul lui Hristos" şi o forţă socială modelatoare, proactivă, creatoare de evenimente notabile? Şi de ce ar fi o Biserică evolutivă, suplă, adaptată la spiritul epocii, o Biserică trădătoare a predaniei? În definitiv, Martha şi Maria - simbolurile biblice ale necesarei armonii dintre acţiune şi contemplaţie - erau surori, cu urmarea că orice Biserică fidelă Revelaţiei are datoria de a îmbina cele două vocaţii. Din păcate, Marea Schismă din 1054 a dus la specializarea geografică a pomenitelor direcţii. Constantinopolul s-a ridiculizat ca sediu al dezbaterii sterile, pe cînd Roma a "renăscut" ca forţă de asalt spiritual (soldat ba cu tribunale inchizitoriale, ba cu