(o saga moldavă) Încordare mare la acel sfîrşit de martie 1945: din însărcinarea comitetului local de partid comunist, Grigore Preoteasa tocmai scrisese un articol prin care lovea puternic în opoziţia proaspătului Guvern Groza; proza cu vitriol politic avea să apară în numărul datat 1 aprilie din acel an în România liberă, ziar pe care Preoteasa îl va conduce o vreme - tot ca sarcină de partid. Despre ce era vorba: pe la mijlocul lui februarie, sovieticii ocupaseră Budapesta, lichidaseră repede şi fără milă rezistenţa din zonă, cucerirea Ungariei era de acum o problemă de zile - aşa că acum trebuiau inventaţi duşmani noi. Şi-atunci, Preoteasa îndreaptă săgeata spre ţărăniştii români, demonstrînd că nu sovieticii se luptau cu maghiarii în pusta hungarică, ci Maniu şi bandele sale se bat cu ungurii, în Ardeal! Spunea editorialistul: Fascismul nu poate fi mai bine servit decît prin acţiunea criminală manistă împotriva ungurilor etc. La 60 de ani depărtare, ambii protagonişti sînt în ceruri, fiecare în paradisul pe care şi l-a dorit: Maniu a murit în temniţa inamicilor săi politici, cel mai probabil în februarie 1953; Preoteasa s-a sfîrşit pe chiar pămîntul pe care îl cîntase în fel şi chip de-atîtea ori - mai bine spus, chiar la contactul avionului (în care se afla) cu acest pămînt, pe aeroportul Vnukovo de lîngă Moscova, la început de noiembrie 1957. Îmbîrligătura din fraza lui Preoteasa din '45 - fascişti serviţi de criminalul Maniu etc. - a tot făcut pui timp de decenii şi - mare minunea! - iată că nişte clone jdanoviste mult mai tinerele se dezmorţesc la soare, chiar în lunile din urmă, în vecina şi sora (uneori vitregă, pe motiv de soartă şi de istorie) Republică Moldova. Un anume Institut pentru Relaţii Internaţionale (!) din Chişinău a girat editarea unui manual de Istorie contemporană pentru clasa a XII-a care, de-atîta pacifism cît respiră, îţi face păru