Ceauşescu la pătrat:

un preşedinte pe viaţă Cine credea înainte de 1989 că Ceauşescu ar putea fi depăşit? Cei născuţi înainte de încheierea deceniului '70 îşi aduc aminte de aberaţiile regimului de tristă amintire: canalul, depăşiri de plan fictive, discursurile abracadabrante, obsesivul "Hielsinchi" şi neamestecul în treburile interne, Casa Poporului, cozile la orice, Securitatea din aer, apă şi telefoane etc. Credeam că trăim un desăvîrşit teatru absurd, în cel mai orwellian peisaj. Ei bine, comunismul a căzut, iar Ceauşescu pare un copil inocent pe lîngă Saparmurat Niazov, preşedintele "permanent" al Turkmenistanului. În 1999, s-a plictisit să tot falsifice alegerile, aşa că s-a gîndit că ar fi mai bine să scape de o durere de cap şi s-a declarat preşedinte pe viaţă, evident, la pretinsa solicitare a poporului prin Parlamentul ales. Orice român auzind de o statuie de aur în mărime naturală a conducătorului, care se învîrte în jurul soarelui, de redenumirea lunilor anului şi ale zilelor săptămînii cu numele femeilor importante din viaţa liderului suprem, de condiţionarea luării carnetului de şofer prin recitarea pe dinafară a cărţii de căpătîi, un fel de Biblie scrisă de conducător, de construirea unui castel de gheaţă în deşert, le-ar lua ca pe un cas d'école pentru un lider totalitar dezaxat care a ajuns acolo unde nici "Ceaşcă" nu ajunsese. The Economist a declarat anul trecut Turkmenistanul drept cel mai rău loc din lume în care poţi trăi. Preşedintele, care şi-a luat numele de Turkmenbaşi, Părintele Naţiunii Turkmene, se interesează de tot. Nimic nu este prea mărunt pentru el. Mărturie stau decretele prezidenţiale care interzic ascultatul radioului în maşină, fumatul, dinţii de aur, spectacolele de balet, filarmonica, circul şi purtatul bărbilor. A închis Opera şi Academia. Nu stă pe gînduri, îşi legiferează idiosincraziile pe loc. Ştie ce este bi