M-a mirat intotdeauna modul in care majoritatea varfurilor ierarhice isi trateaza propriile esecuri. Oamenii au o ingaduinta bonoma, un aer de copii prinsi la borcanul cu dulceata si dovedesc o frivolitate mai stanjenitoare decat cochetaria batranelor cocote cand isi amintesc de trecutul aventuros.
Departe de a-si lua distanta fata de erori si de a reface calculul la rece si mult, o, mult mai departe de a se retrage macar temporar din cursa, stalpii societatii - sa le zicem asa - isi gasesc scuze de circumstanta.
Una dintre cele mai invocate este "naivitatea" cu care s-au angajat in cine stie ce confruntare. Urmeaza "prea marea incredere in oameni" si, oarecum in subsidiar, "lispa de fermitate" in tratarea cine stie caror fenomene negative sau a unor parteneri "cu probleme". Nu imi amintesc sa fi auzit in ultimii ani de vreo demisie de onoare. Mi se pare ca numai batranul Mircea Ionescu Quintus, scos printr-un joc de evaluari informatorul informatorilor, a parasit conducerea partidului sau cu o demnitate irepetabila.
Daca e vorba de "autocritica" (ah, de cand n-am mai auzit vorba asta de duh!), ea seamana cu imputarile pe care si le facea si Ceausescu pe vremuri. Nici el nu era tot timpul suficient de vigilent, asa ca in viata partidului se iveau din cand in cand "lipsuri, minusuri si nerealizari". E adevarat ca el nu inregistra esecuri. Ce m-ar fi distrat pe timpul acela o infrangere in alegeri. Sau macar asa, de ochii lumii, un 56%! Tin minte ca pana si cu cateva zile inainte de marea rasturnare a situatiei, instructorii de partid veneau pe la adunarile generale din intreprinderi cu inima stransa, sa nu fie cumva vreun reclacitrant care sa se opuna realegerii Tovarasului in funtea unicei formatiuni politice a neamului.
Cam de aceisi recalcitranti se tem si multi dintre conducatorii de astazi. Analiza esecurilor este urmata de promisiunea une