După prea mulţi ani, am fost, în sfîrşit, într-o foarte scurtă excursie să-mi vizitez rudele din Serbia. Am stat acolo doar două zile, ceea ce n-a fost deloc suficient pentru a afla mare lucru despre Serbia, dar a contat foarte mult sentimental. M-am gîndit că poate fi interesant de relatat cum percepe cineva o ţară, pînă la urmă străină, în numai două zile. Şi, mai ales, cum se poate stabili o comunicare, la un oarecare nivel de profunzime, între persoane vorbitoare ale unor limbi cu atît mai diferite cu cît aparţin unor alte familii lingvistice. Totul a început pe autostradă, cînd am uitat să luăm un tichet, din neştiinţă. Cînd am ajuns la intrarea în Belgrad, ni s-a pus o barieră în faţă şi ni s-a spus, mai mult prin semne, că nu trecem, dacă nu plătim 65 de euro, o sumă foarte mare. Suma normală era de 15 euro, dacă aveai bilet. Cum noi nu ştiusem să luăm bilet la începutul autostrăzii, acum aveam doar două opţiuni: ori plăteam 65 de euro, ori ne întorceam nu ştiu cîţi kilometri şi luam bilet. Situaţia fiind de evidentă criză şi ora înaintată (nu eram dispuşi să plătim din start 65 de euro, aceasta fiind cam suma pregătită pentru toate mesele, pentru trei persoane, timp de o zi), a trebuit să recurgem la forma românească de negociere cea mai răspîndită: discuţiile persuasive, cu tocmeală. Funcţionarul de la ghişeu ne-a dus la un şef. Acesta ne-a spus, clar, că nu vorbeşte decît rusă şi ne-a întrebat dacă ştim. Cum nu ştiam, a dat din umeri, în sensul că nu ne putem înţelege. L-am întrebat, ca orice român binecrescut, de engleză. Răspunsul a fost o mormăială injurioasă la adresa acesteia (mai tîrziu, după ce ne-am oprit, în Belgrad, chiar lîngă o clădire devastator bombardată, şi nici pe departe singura, am înţeles de ce a mormăit ostil). Atunci a intrat în acţiune mama mea, românul tipic de generaţie medie, care nu ştie pînă la capăt nici o limbă străină,