O prietenă de-a bunicului meu, dna Feli, e deja renumită prin gusturile ei macabro-romantice: îi place să adaste prin Cimititrul Bellu, cînd sînt înmormîntări sau nu, şi să facă poezii. Pe vremuri, gusturile ei mi se păruseră deplasate şi la limita patologicului. Acum nu o mai judec, ba chiar îi împărtăşesc părerile. Poate mai puţin partea cu poeziile (nu am ajuns încă la o atare performanţă romantică). În rest, găsesc că Cimitirul Belu e un loc plin de inspiraţie pentru cei care îl vizitează. Nu mă refer la partea de morminte celebre, de literaţi sau artişti (ultima dată cînd am fost, un domn întreba de mormîntul Andei Călugăreanu), ci la atmosfera generală a stabilimentului: nu e un loc horror, aşa cum prejudecăţile noastre s-ar grăbi să-l catalogheze, ci paşnic - dacă se poate spune aşa - într-un fel spiritual. Statuile cu îngeri, Maica Domnului, cavourile cu brizbrizuri în divese stiluri, ba chiar şi poeziile, nu întotdeauna în cel mai bun gust, de pe morminte, creează un soi de atmosferă cu adevărat paşnică. Într-un stil sobru şi demn, departe de plîngerile excesive sau de poveştile cu spirite. Sună deja uşor spiritist şi paranormal. Noroc că atmosfera asta cu pretenţii divine e spartă şi pigmentată de multiplele personaje care fac din locaşul paşnic şi demn un spaţiu viu şi cu accente comerciale. E vorba, mai întîi, de florarii de la intrare, cu feţe de boschetari, dar de treabă la o a doua strigare, gata să-ţi mai lase din preţ sau să-ţi împrumute chibrituri; de gardienii şi chiar gardienele (există şi o doamnă, destul

de subţirică şi prezentabilă, care păzeşte poarta din centru) gata oricînd să încalce regulile, dacă e vorba de vreun client mai important; de cerşetorii - bărbaţi, femei şi copii - care se aliniază, atunci cînd sînt pomeni, în număr foarte mare şi care se plîng unii de alţii, dar şi ei, cu o oarecare doză de demnitate, dată, probabi