Subiectul branding-ului de naţiune se răspîndeşte cu o viteză uimitoare. Conştient sau nu, nevoia unei identităţi şi a unei apartenenţe începe să devină pentru român presantă. Absenţa unui proiect naţional a avut un cuvînt greu de spus în mecanica deziluzionării colective postdecembriste. O reaşezare prin recuperarea unei grile de valori se lasă încă aşteptată. Practic, în toţi aceşti ani, am asistat la o suită de improvizaţii, de la regrupările de interese la diversele forme de cîrpeală administrativă, de la sforăiala politicianistă la agitaţia istovitoare pentru supravieţuire. Iar în această gesticulaţie, deasă ca o pîclă, nu s-a conturat sensul spre care gîfîim. Această animaţie abstractă continuă să alimenteze o bizară senzaţie de înstrăinare şi un gol de motive. În afara unor sintagme intrate peste noapte în circulaţie (democraţie, libertate, pluralism, economie de piaţă, iar acum - integrare europeană), nu s-au conturat acele puncte de fugă împărtăşite de români, capabile să solidarizeze, să descătuşeze energiile creatoare şi lucrative ale naţiei. Întrebări elementare, cum ar fi: cine eşti?, ce faci?, cum faci?, ce vrei de fapt şi unde vrei să ajungi? - plutesc în continuare fără răspuns. Brand-ul, marca unei naţiuni ar trebui să fie dată, în fond, de răspunsul sincer la aceste întrebări. Teoriile despre marca de ţară se edifică însă în jurul unui principiu de o dezarmantă simplicitate. Numele unei ţări ar fi aidoma cu numele unui produs. Poate să te cheme biscuitul "Prichindel" sau avionul "Boeing" şi fiecăruia să i se asocieze fatalmente o imagine, după notorietate sau buget. La naţii, deseori această corespondenţă este confundată cu suma stereotipiilor propagate. De tipul: francezii sînt plaisir-işti, nemţii sînt exacţi, englezii sînt paradoxali. Belgienii fac ciocolată bună, în timp ce elveţienii au vaci frumoase. Italienii sînt pasionali, polonezii