Un papă care a călătorit prin lume mai mult decît toţi ceilalţi la un loc. Omul care a văzut şi a fost văzut direct de cei mai mulţi oameni de pe planetă. Un papă cu simţul umorului, chiar poznaş, s-ar putea spune. Despre el se povesteşte că în tinereţe, în Polonia, pe motocicletă fiind, a depăşit viteza permisă şi nişte miliţieni (motorizaţi şi ei) s-au luat după el. Karol Wojtyla s-a strecurat însă printre stîlpii de la intrarea într-un parc, loc prin care miliţienii, cu motocicletele lor mari, n-au mai putut trece. A fost actor amator şi a muncit într-o carieră de piatră. Era sportiv. Îi plăcea să înoate şi a reuşit să-i convingă pe cei de la Vatican să-i construiască o piscină la castelul Gandolfo, ca să poată înota şi după ce a devenit papă. Îi plăcea să schieze şi a declarat odată că ar vrea să coboare pe schiuri alături de Ingmar Stenmark, campionul anilor '80. Pînă tîrziu, a făcut excursii pe munte, în hanorac şi încălţat în bocanci, ţinută în care s-a lăsat şi fotografiat (totdeauna a fost deschis cu presa, spre deosebire de papii anteriori). S-a întîmplat să spună, la încheierea unei slujbe, că ştie că lumea se grăbeşte să vadă un meci important de fotbal. Avea această latură cît se poate de omenească, era conectat la realitatea obişnuită, după cum era conectat şi la politică. Prin atitudinea, gesturile şi chiar prin acţiunile sale practice (de sprijinire a sindicatului Solidarnosc), ştim că a dat o lovitură de graţie comunismului. L-a primit pe Gorbaciov, la Vatican, într-un moment-cheie (1 decembrie 1989, înainte de întîlnirea de la Malta).

În guvernarea propriu-zisă a Bisericii Catolice, ştim de asemenea că a încercat apropierea de alte confesiuni şi chiar religii, că a fost primul papă care a vizitat ţări ortodoxe, că a cerut iertare pentru crimele şi nedreptăţile făptuite în istorie în numele Bisericii Catolice, că a redeschis procesul lui