o pariziană De ne-am putea programa karma, fiecare-ar da ghes propriilor fantasme despre viaţa de după viaţă, alegîndu-şi după plac forma viitoarei reîncarnări. În cazul meu, ea ar fi un castan. Nu unul oarecare, nici oriunde; de fapt, luaţi aceste vise ca un fel de declaraţie de dragoste pentru un oraş. Adică, într-un astfel de viitor, aş putea fi un castan mai curînd tînăr, cu coroana tăiată în cub de jardinierii acestui Paris pe care luni după prînz l-am găsit verde şi viu, animat, luminat şi vălurit de-un aer călduţ, tocmai bun de-nflorit liliacul şi cireşii. La capătul bulevardului Kléber, Arcul de Triumf e pe sfert acoperit cu pînzeturi largi şi opace - renovări peste tot, se pregăteşte vara turistică. O iau pe rue Galilée, trec pe lîngă Place des États-Unis, las pe dreapta modesta ambasadă a Greciei (cu doi arbuşti în ghivece mari în faţa uşii, sigur măslini) şi, deodată, ce să vezi: să fie ora cinci după-amiaza şi parcă tot soarele s-a adunat în vitrine, lume multă pe Champs-Elysées şi pe dreapta şi pe stînga, restaurantele au şi scos măsuţele afară, cu tot cu sticlele rotunde de Perrier şi cu scrumierele ce se umplu cît ai spune L'amour est comme une cigarette (Sylvie Vartan, chanson din 1981, l-am auzit în staţia de metrou Boissière şi de-atunci nu mi-a mai ieşit din cap pînă acum, cînd scriu). În jos, la vale, trotuarul curge lin spre La Concorde; merg pînă-ncep rîndurile de castani pe-o parte şi pe-alta (ce vă spuneam mai sus?) şi mă las pe dreapta spre Podul Alexandru al III-lea, ale cărui statui aurite se văd de departe, parc-ar arde sub soare. La Grand Palais, lume multă, adunată de-o expoziţie de artă braziliană; Petit Palais, în schimb, e şi el împachetat, aşa sînt pesemne muncitorii parizieni, dacă nu-s în grevă, atunci renovează pe rupte. Uite pe-aici pe undeva aş tot fi castan, pe malul drept al Senei, cheiul Cours de la Reine, să văd vasel