Găzduiţi într-un castel suspendat feeric în liniştea rece şi curată a Alpilor bavarezi, ignorăm leneş ninsoarea enormă de afară. La şemineu, discutăm despre identitatea europeană. Există ori nu? Dacă da, cum se manifestă? Dacă nu, ce ne facem? Sîntem cu toţii de acord că, în lipsa unei identităţi colective continentale, proiectul politic al Uniunii Europene este fragil şi vulnerabil. Mie mi se pare că există o identitate europeană numai în elita intelectuală (în integralitatea ei) şi în elita politică (aproape în integralitatea ei), ca un reflex normal al faptului că Uniunea Europeană este, esenţialmente, un proiect al elitelor. Pe străzile Europei însă, cei mai mulţi oameni nu se simt europeni. La Paris sînt francezi, la Berlin sînt nemţi, la Roma sînt italieni. La fel, sau poate încă şi mai pregnantă, este situaţia la Londra, Bucureşti sau Atena. Prietena mea italiancă crede că identitatea se "construieşte" - chestie de PR. Ea simte că mergem pe drumul bun. Faţă de ceea ce era acum zece ani, progresul e enorm. Oamenii nu au identităţi, ci capătă identităţi. O forţă puternică, din afara lor, care le schimbă viaţa, le poate crea o nouă identitate perfect acceptabilă. Trăim într-o lume în care fiecare este atît de liber, încît nu este ceea ce este, ci este ceea ce vrea să fie şi, încă mai mult, este ceea ce spune că este. Discursul italiencei sună convingător. Tînărul grec de alături crede la fel. E de un entuziasm european indestructibil. Rîde tot timpul, deschide o casă de modă la Bucureşti şi e nebun după manechinele noastre. Îmi cere detalii despre cîteva dintre ele, dar, cum nu mă pricep deloc, nu pot livra nimic. Nu îl dezamăgesc. Mă bate viguros pe umăr, mă socoteşte fratele lui şi mă pune să-i promit că, după conversaţia asta, mergem împreună la Garmisch să bem bere şi să ne uităm la europence. Ştie el un loc. Rîd. Îl bat şi eu pe umăr. Promit. Acum îns