Primesc zilnic zeci de e-mail-uri nedorite. Pierd minute preţioase pentru a le şterge. Aproape toate menţionează că îmi respectă viaţa privată, astfel încît n-am decît să apăs o hiperlegătură, pentru a nu le mai primi în viitor. Rareori însă acţiunea mea este încununată cu succes. Sînt invadat de non-informaţii, ademenit spre goluri de gînduri. Vina, în parte, îmi aparţine. Cu nesocotinţă, mi-am înscris coordonatele în rubricile numeroaselor situri, care condiţionau vizitarea (gratuită) de înregistrarea (detaliată). Nimic nu se oferă însă pe degeaba. Divulgîndu-mi datele personale, am dat, cu uşurinţă, ceva ce-mi aparţinea în exclusivitate. De cele mai multe ori, recompensa a fost derizorie, iar inconvenientele, mari. Datele despre mine au fost înmagazinate, prelucrate, vîndute, pentru a fi folosite în studii ale pieţei. A rezultat invazia de oferte, reclame şi sfaturi inutile. Mi-am făcut-o cu mîna mea, pianotînd pe claviatură. Uşurinţa de care am dat dovadă vine din faptul că, în cultura română, nu facem în mod clar distincţia dintre intim şi privat. Aceasta reiese şi din faptul că avem substantivul "intimitate", nu şi pe acela de "privatitate", mulţumindu-ne cu sintagma "caracter privat". Obişnuiţi să fim controlaţi, supravegheaţi, ne-am ocrotit, atît cît am putut, intimitatea, dar am perceput foarte îngust limitele a ceea ce este sau ar trebui să fie, privat. Privată, în România, este, prin excelenţă, proprietatea, înţeleasă ca bunuri mobile sau imobile, tangibile şi transmisibile. Pînă şi banii au fost preferaţi, pînă nu de mult, în forma lor concretă, ca teancuri de bancnote. A durat ceva timp pînă cînd băncile ne-au convins să ne încredem în numerarul electronic, transferabil automat de la un cont la altul şi sîntem încă reticenţi faţă de acţiunile bursiere, care cuantifică speranţa şi valorifică aşteptarea. Este timpul să înţelegem că în acelaşi mod tr