Pe măsură ce se apropie data de 1 ianuarie 2007, agitaţiunea naţională pe tema integrării creşte. Aderarea a început să fie, asemenea unei probe de bungee-jumping, o chestiune de adrenalină: are în aparenţă un "ce" neprevăzut, dar în fapt bine prins în chingi; e aducătoare de senzaţii noi, inedite; e, mai ales, o competiţie cu noi înşine - ne pune la încercare nervii, rezistenţa, dorinţa de inovaţie. Problema este că un bungee-jumping colectiv riscă să provoace oarecari încurcături de chingi, ciocniri sau chiar căderi. * Există "pe piaţă" o oarecare supralicitare a subiectelor privind integrarea. Şi, cu siguranţă, există un ton excesiv: fie că prevestesc panici şi catastrofe ("vom fi amînaţi", "vor creşte preţurile", "se vor înregistra falimente", "agricultorii români vor muri de foame, din cauza produselor mai bune şi mai ieftine importate din UE", "se vor închide 70% dintre fabricile de lapte şi mezeluri" etc.), fie că anunţă miliardele de euro ce vor veni, mass-media de la noi nu reuşesc să găsească o cumpănă între informaţiile necesare cetăţeanului român în calitatea sa de viitor cetăţean european şi atitudinea pe care, explicit sau implicit, i-o comunică. În paralel, continuă să se facă sondaje din care rezultă acelaşi euroentuziasm popular. Cel mai recent, realizat de Institutul pentru Liberă Iniţiativă, arată că 85% dintre cetăţeni sprijină aderarea la UE. (Faptul că un ziar a titrat "Un român din zece este împotriva aderării" ţine de fixaţia aceea că ştirile negative "vînd mai bine"; dar ţine doar cu dinţii, căci în cazul de faţă nu este vorba despre o ştire negativă, ci doar de un ambalaj prost.) Ce-i drept, alte întrebări din sondaj arată că între timp entuziasmul s-a mai "raţionalizat", nu mai este doar o pornire emoţională necondiţionată: unii se tem de creşterea preţurilor, alţii că vom deveni o "simplă piaţă de desfacere", unii înţeleg că toate a