Problema laicităţii, adică a neutralităţii religioase a statului şi a învăţămîntului organizat şi subvenţionat de el, este în modernitatea politică una dintre temele recurente în reflecţia teoretică şi practică. Iată de ce după violenţa de după aplicarea legii din 1905, impunînd separaţia statului de biserică, problema reapare periodic în Franţa, reluată de guvernele alese, fie că ele înclină spre centru-dreapta, fie spre centru-stînga. Din punct de vedere instituţional, situaţia lăcaşurilor de cult construite înainte de 1905 (adică esenţialul patrimoniului religios catolic francez, inclusiv cel al templelor reformate) e limpede: ele sînt proprietatea Statului, a regiunilor, a departamentelor sau comunelor şi întreţinerea lor precum şi restaurarea lor le revine (să ne gîndim la costurile restaurării catedralelor din Bourges, Chartres sau Reims, a orgii mari din Rouen); în ceea ce o priveşte, Biserica are uzufructul şi deci obligaţia de a plăti funcţionarea (încălzirea, electricitatea etc.), de a asigura salariile preoţilor, episcopilor, arhiepiscopilor şi cardinalilor. În sfîrşit, numirea oricărui episcop trebuie aprobată formal de preşedintele Republicii. Totuşi, conflictul apare în discuţia despre statutul învăţămîntului catolic privat, la care nu mă voi referi, şi în cea a locului religiei, mai degrabă cea a expresiei apartenenţei religioase, în învăţămîntul public. Dacă pînă acum statutul preoţilor catolici în marile şi vechile licee pariziene şi din provincie nu ridica nici o problemă, pentru că ei nu se amestecau în problemele de învăţămînt, ci se ocupau de organizaţiile scout, de animaţie culturală, iar catehizarea se desfăşura în afara clădirilor şcolare, astăzi ea tinde să dispară. Dar prezenţa tinerelor fete musulmane, învelite în văl, a pus paie pe foc. S-a declanşat o nouă criză a laicităţii în învăţămîntul public francez. De-a lungul anilor, faptu