Deşi rubrica mea este "înclinată" spre faptul religios, am să abordez - une fois n'est pas coutume - un subiect laic: francofonia! Chiar dacă tema elitelor-de-franceză-vorbitoare nu mai domină actualitatea, trebuie să admitem că, alături de alte state "periferic" europene (de la Rusia pînă la Portugalia), românii şi-au construit modernitatea pe o matrice franceză. E desigur imposibil să rezum aici istoria relaţiilor bilaterale: ea acoperă numai două secole, dar poate umple rafturi întregi. În durata lungă, raportul româno-francez are mici aluri episodice, cu infidelităţi & elanuri de matrimoniu consumat. O privire sub lupă relevă însă singulara lui consistenţă. N-am avut, în definitiv, nici un aliat occidental mai activ pe traseul nostru european. Dincolo de teze, schimburi poliedrice sau odiseea Dacia-Renault, Franţa rămîne principalul nostru sponsor politic pe continent, sursă a multor isprăvi intelectuale autohtone şi suporterul natural într-o mulţime de afaceri multilaterale. Scîrţîie totuşi ceva? Da, în sensul că, după 1990, noile generaţii s-au cam orientat spre magnetul aglofon. Da, iarăşi, dacă ne gîndim că securitatea noastră e asigurată de NATO (în care protagonismul SUA e obiectiv). Da, în fine, dacă admitem că războiul din Irak ne-a situat pe poziţii diferite, cu toate că timpul a erodat contrastul iniţial. În pofida acestor mici stridenţe (completate prin insistenţa presei hexagonale asupra clişeelor mizerabiliste consacrate la mijlocul anilor '90), relaţia franco-română se bazează - scuze pentru limbajul următor! - pe un parteneriat strategic. În respectiva formulă intră: 1) aderarea României la UE (Franţa ne vrea în club şi ne sprijină cu importantele forţe de care dispune), 2) angajamentul comun în cadrul francofoniei (voi detalia imediat) şi 3) cooperarea bilaterală structurată (care comportă organizarea unor seminare interguvernamentale, coop