Ar fi trebuit s-o ştim pînă acum: a omorî o casă nu e mai puţin păcat decît a ucide un om. Uneori chiar, omul moare astfel a doua oară. Campania demolatoare care face ravagii prin Bucureşti este consecinţa inevitabilă a acelei specule a terenurilor ce apare în orice perioadă de "tranziţie", cum a fost, de pildă, în Grecia după război, cînd urmele trecutului otoman şi chiar bizantin au fost împuţinate necruţător. Din neputinţa de a clasa ca monumente istorice toate casele din epoca lui Carol I, pierdem secolul al XIX-lea, singurul cu care oraşul nostru se putea lăuda ca tradiţie, în orice caz cel dintîi care a avut, măcar spre sfîrşit, după Independenţă, conştiinţa decorului urban. Şi chiar dacă le-am înscrie ca "patrimoniu", ar fi nevoie să punem lîngă fiecare din ele o sentinelă cu puşca. Pe strada Povernei, lîngă clădirea masivă a Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative, adică fosta Şcoală de Partid a sectorului 1, au mai rămas în picioare, pentru o zi sau două, zidurile unei case mărunte, de un perfect stil neoclasic. Nu mai are acoperiş şi în curte sînt stivuite cu grijă cărămizile vechi, fiindcă, nu-i aşa, e păcat să se piardă. Avînd în vedere că s-a desfăcut gardul care despărţea cele două curţi vecine, se poate ghici că vechea căsuţă a căzut victima unui plan de extindere a SNSPA*. Acolo unde se va ridica mîine încă un bloc mătăhălos, fiindcă, oricît ar fi de mare clădirea de alături, studenţii nu mai încap într-însa, a fost altădată o grădină prin care te apropiai de casă. Spre stradă o ascundea unul din acele garduri dublate cu tablă după care ne obişnuisem să recunoaştem un sediu al Securităţii. Într-adevăr, în 1990 casa era închisă şi, după unele informaţii, trecuse în proprietatea Ministerului Apărării. Pe faţadă, un medalion de stuc cu profilul ascuţit al lui Luchian amintea că şi aici, ca şi în casa dărăpănată şi scundă de pe strad