E greu de presupus că într-o ţară cum e China, unde dreptul de a manifesta este sever îngrădit, cînd nu este de-a dreptul interzis, demonstraţiile anti-japoneze care durează de vreo trei săptămîni sînt un fenomen spontan. Totul a început de la un manual de istorie japonez, aprobat de autorităţile de acolo, unde istoria relaţiilor dintre cele două ţări este prezentată dintr-un unghi favorabil japonezilor: masacrul desfăşurat între decembrie 1937 şi martie 1938, în timpul ocupaţiei japoneze din China, la Nanjing, cifra victimelor civile fiind situată între 50.000 şi 300.000, e prezentat ca un "incident". China pretinde de mult scuze din partea Japoniei pentru crimele din timpul ocupaţiei, nu le-a obţinut, şi afirmaţii de genul celei din manualul incriminat nu par să prevestească disponibilitatea unei confruntări sincere cu istoria. Japonia răspunde că manualul acela este doar unul din cele opt existente pe piaţă şi că este folosit de foarte puţine şcoli. În absenţa unei poziţii oficiale contrare, manualul are însă pentru puţinii elevi care îl studiază valoare de adevăr şi China are tot dreptul să se revolte că elevii - oricîţi ar fi - învaţă la şcoală o minciună. Dar violenţele declanşate la Shanghai, cînd consulatul japonez a fost vandalizat, şi continuate la Shenzhen prin arderea portretelor prim-ministrului Koizumi, apoi în alte oraşe, par a dovedi că autorităţile chineze sînt decise să facă uz de toate mijloacele pentru a-şi afirma locul în viaţa internaţională. Violenţa, aşa dezordonată cum părea în reportajele televizate, a fost sever controlată: pe 9 aprilie, după ce au atacat ambasada de la Beijing, studenţii au fost trimişi în campus în bună ordine şi disciplină, în autobuzele care îi aşteptau la colţ de manifestaţie. Sentimentul anti-japonez, cu un suflu real în masele chineze, s-a dezlănţuit exact atît cît a fost nevoie pentru a ameninţa liniştea veci