După Arta romanului şi Testamentele trădate, Kundera revine cu un volum de eseuri, în aceeaşi formulă fragmentară şi contrapunctică, intitulat Perdeaua. În fapt, titlul franţuzesc, Le rideau, permite două interpretări: perdeaua, acea perdea magică pe care Cervantes o sfîşie arătîndu-ne adevărata faţă a lumii, şi cortina, ce separă realitatea de ficţiune (ori care, supranumită de fier, a despărţit Europa democratică de Europa înlănţuită). Cartea pune în discuţie în primul rînd raporturile dintre roman şi istorie. Spre deosebire de ştiinţă şi de tehnică, noţiunea de istorie aplicată la artă n-are nimic de-a face cu progresul: "ea nu implică o perfecţionare, o ameliorare, un urcuş; seamănă cu o călătorie întreprinsă pentru a explora pămînturi necunoscute şi a le înscrie pe o hartă. Ambiţia romancierului nu e de a face mai bine decît predecesorii săi, ci de a vedea ceea ce ei nu au văzut, de a spune ceea ce ei n-au spus". Putem situa opera de artă, scrie Kundera, în două contexte elementare: istoria naţiunii (micul context) şi istoria supranaţională a artei (marele context). De aici, riscurile provincialismului, care privilegiază - evident - micul context. Or, romanul are toate datele pentru a depăşi această capcană: este o artă autonomă, cu propria lui geneză, cu propria-i istorie, cu o morală doar a lui, cu o relaţie specifică pe care o întreţine cu "eul" autorului, cu o durată proprie de creaţie şi, mai ales, cu o deschidere către lume dincolo de limba naţională. Romanul ar fi putut fi şansa Europei de a-şi gîndi literatura ca o unitate istorică, un spaţiu în care stau alături Rabelais, Cervantes, Sterne, Fielding, Stendhal, Flaubert, Joyce, Kafka, Broch... Provincialismul nu e complexul doar al naţiunilor mici. Kundera citează o anchetă iniţiată de un jurnal parizian care îşi propunea să stabilească cele mai importante cărţi din istoria Franţei. Pe primul loc