O carte recentă* mă incită la încîntare. Nu cartea în sine, nici autorul (altfel un specialist reputat în drept internaţional şi decan al "Woodrow Wilson School of Public and International Affairs" de la Universitatea Princeton) şi nici măcar tema cărţii nu-mi provoacă exerciţiul de încîntare, ci idealismul viziunii asupra lumii, care respiră, proaspăt, în fiecare pagină. Dreptul internaţional este cea mai idealistă dintre ştiinţele juridice şi regret mult că nu am putut să mă bucur ca atare de el la vîrsta de 20 de ani, cînd am început să-l studiez. Eram, atunci, în 1989 şi începusem studiul dreptului internaţional public la o şcoală complet ideologizată, cu un profesor despre care am avut ocazia să mai scriu în acest colţ de pagină, care era imaginea vie a lui Nicolae Ceauşescu. În acel timp oribil, în acea şcoală deprimantă, cu acel profesor sinistru, dreptul internaţional mi s-a părut o disciplină respingătoare. Au trecut anii şi lecturi mai tîrzii, determinate de preocupările mele în filozofia dreptului, dar şi de împrejurarea că, la un moment dat, am condus seminariile de drept internaţional la Facultatea de Relaţii Internaţionale de la ASE, mi-au revelat o disciplină cu adevărat superbă, fascinantă. Este, dintre toate disciplinele juridice, cea mai apropiată de filozofie, cea mai înaltă în aspiraţii şi cea mai atractivă pentru sufletul unui tînăr. Evocă nemărginirea şi se referă la fundamentele ordinii lumii - nu aş fi deloc suprins să aud că este disciplina favorită a celor mai mulţi studenţi de astăzi. Dar este şi o disciplină în plină transformare, o disciplină în criză, după unii, sau în plin lansaj, după alţii, în orice caz, o disciplină care cunoaşte astăzi o dinamică accentuată şi tulbure. Dreptul internaţional este astăzi terenul cel mai potrivit pentru confruntarea de idei a lumii. Internaţionalişti şi naţionalişti, partizanii statului naţional