Mic îndreptar pentru înţelegerea unui fenomen
post-industrial, post-artistic şi oarecum post-normal Vin vacile! În cartierul meu, strigătul ăsta nu s-a mai auzit probabil de 400 de ani, de cînd pe aleea dintre blocuri trecea uliţa satului. Cireada s-a mai subţiat între timp şi a învăţat să se exprime şi în alte materiale decît carnea şi oasele. Ultimul model de vaci e din fibră de sticlă şi n-are nevoie de boi. Mă rog, nu de unii din aceeaşi specie. N-aţi înţeles despre ce vorbesc? Veţi fi pedepsiţi cu prima ocazie. E vorba de Cow Parade. O organizaţie internaţională de caritate (sau nu, n-am înţeles prea bine de pe site) face o expoziţie de vaci pictate. Le pictează artiştii sau amatorii şi le priveşte, extrem de fericit, norodul fără talent la desen. Asta e socoteala de-acasă, cel puţin. Planul pentru Bucureşti prevede la început amplasarea de vaci în punctele strategice ale Capitalei, cam pe-acolo pe unde, în ultimul război, se găseau tunurile antiaeriene: Herăstrău, Dealul Spirii (cam pe lîngă Casa Poporului), Cişmigiu. După care, pînă-n toamnă, vacile se vor răspîndi prin cartierele populare. Acolo unde localnicii, aflaţi poate la prima generaţie la oraş, le vor primi şi chiar căuta loc în gospodărie. Vaca de oraş pictată e un animal de import. Şi, ca în orice ecosistem virgin, apariţia sa riscă două lucruri diametral opuse: să piară sau să invadeze sistemul-gazdă. Spre toamnă, am putea avea o văcuţă în faţa fiecărui bloc, mai ales dacă aplicăm sistemul Maggi, şi anume un premiu pentru cea mai tupeistă cornută de cartier. Vaca de după blocuri: trebuie să recunoaşteţi că sună destul de promiţător. Şi totuşi, orice ai picta pe ea, vaca spune mai multe despre noi decît despre rumegătoare. Şi am să dau acum jos mănuşile astea de muls simpatia ONG-urilor şi am s-o spun pe şleau: vaca urbană mi se pare o tîmpenie. Cu toate astea, am să lupt pentru ea, toc
