Timp de un an de zile, în fiecare marţi dimineaţa (exceptînd vacanţele), la ora 8,25, colectivul clasei I C a liceului "Marin Preda" din Bucureşti se va ridica din bănci, se va întoarce cu faţa către Răsărit şi va începe să îngîne, ritmat şi rimat, ca pe o poezie, "Tatăl nostru". În zorii unei asemenea zile, mai precis pe 12 aprilie a.c., după rugăciune, colectivul şi-a reluat locul în bancă, a deschis cuminte manualul Editurii Dacia şi "a trecut mai departe". La pagina 48 a început să buchisească, urmărind cu ochii mari şi creduli fiecare literă (colectivul nu le-a terminat încă pe toate!) cu degetul pe carte, "Iubirea de aproape şi faptele bune". Majoritatea a aflat în acea dimineaţă că orice om de pe pămînt este aproapele nostru, că toţi oamenii au un tată ceresc, ceea ce înseamnă că toţi sîntem fraţi şi că, tocmai din cauza aceasta, trebuie să ne ajutăm între noi şi să îi iertăm pe cei care ne-au greşit. (...Mai încolo, la întrebarea trezită de această lecţie, doamna profesoară Maria Minulescu mi-a răspuns că "la clasele mici, trebuie să mergi cu noţiuni apropiate nivelului lor de înţelegere, din aproape în aproape, pentru ca elevul să le poată înţelege şi să le poată folosi mai pe urmă, în viaţă. Tocmai din cauza asta se apelează la exemplificări din viaţa de zi cu zi, îmbinîndu-se astfel educaţia morală cu cea religioasă".) "Cum vă manifestaţi voi iubirea?" "Udăm plantele!", răspunde un puşti, înfigîndu-şi cu mîndrie degetul într-una din pozele ajutătoare din lecţie. Doamna de religie încuviinţează bunuţ, continuînd însă cu introspecţia. "Şi în afară de plante?" "Şi cîinii!!", urmează prompt un alt răspuns, selectat de bunăvoinţa Doamnei, dintr-o pădure de mîini agitate. "Pe cine ajutaţi voi?", întreabă din nou Doamna, încercînd, prin schimbarea registrului, o nouă abordare. "Pe mama", răspunde o fetiţă, declanşînd o altă mare de mîini şi răspunsuri tip