A trecut, în sfîrşit, iarna, a trecut şi Mercur prin zodia Berbecului (sau cam aşa ceva), a trecut şi Gala Premiilor Uniunii Teatrale din România şi mi-a trecut şi mie paraponul pe confraţi. Mai exact, s-a transformat într-un amestec de sastiseală şi amuzament, ca atunci cînd trebuie să convieţuieşti într-un spaţiu strîmt cu o rudă de care n-ai cum să scapi: cel mai indicat este să faci, vorba aia, bonne mine à mauvaise fortune (pe româneşte: haz de necaz, dar nu e chiar acelaşi lucru) şi să-ţi vezi înainte de viaţă. Dacă poţi. Dacă te lasă. (Aşa, repede, în paranteză, fiindcă nu mă lasă... inima: la cîteva zile după ce juriul "final" al Galei UNITER începuse să umble prin ţară, am pus pariu cu o prietenă "din breaslă", care nu văzuse decît două-trei dintre spectacolele nominalizate, că premiile vor arăta întocmai aşa cum au arătat; am pariat cine le va lua şi cine nu le va lua, adică. Nu am pariat una împotriva alteia, ci, fiind perfect de acord între noi, am pariat amîndouă împotriva... hazardului, să zicem, că dacă spun împotriva specificului naţional se supără oarecine. Am cîştigat.) Aşadar, să trecem... Întîmplarea - dar există, oare, întîmplare? - a făcut ca, în ultimele luni, să colaborez cu doi regizori la definitivarea textului unor spectacole. O pură coincidenţă - dar există, oare, coincidenţe pure? - a vrut să fie vorba, în ambele cazuri, despre piese ale lui Luigi Pirandello (Şase personaje în căutarea unui autor, la Teatrul "Bulandra", şi Nu se ştie cum , la Teatrul "Nottara"), piese frumoase şi grele. În ambele cazuri, după terminarea lucrului pe text, am asistat şi la cîteva repetiţii - prea puţine, din păcate, fiindcă... eram ocupată: cutreieram ţara ca să nominalizez spectacole... Ştiam, evident, cum decurge o repetiţie, fie ea "la masă" ori pe scenă, îi cunoşteam pe actorii care urmau să joace (care joacă) în spectacole şi nu-mi erau deloc st