Sîntem cu toţii copiii Ţăranului Român, iar această ascendenţă ne-a creat de la început un complex oedipian care ne împiedică pînă în ziua de astăzi să ne maturizăm. Obsesia culturii minore provine şi ea tot de aici, ca un fel de reproş mut adresat tatălui nostru sărac care ne-a născut în bordeiele şi nu în palatele acestei lumi. Cu o ambivalenţă tipic oedipiană, această ură se poate transforma oricînd în iubire, cultura noastră mică la stat devenind atunci mare la sfat. Nu există însă culturi minore şi culturi majore, ci doar culturi infantile şi culturi mature - iar aceasta este adevărata noastră problemă. Am apărut pe lumea modernităţii ca o cultură de ţărani şi ne-am botezat în legea cea nouă a culturii naţionale. Ca în multe alte părţi, am crescut construindu-ne totodată un întreg discurs despre fiinţa noastră etnică, înscris pe linia "firească" a veneraţiei filiale. Ne-am şi revoltat periodic, la fel de "firesc", împotriva sorţii noastre modeste şi am vrut să ne renegăm tatăl pentru a scăpa de blestemul de a fi copiii acestuia: Nu vrem să mai fim eternii ţărani ai istoriei! - exclama Noica prin anii '30, în numele copiilor revoltaţi ai generaţiei sale. În prezent, după "criza genealogică" a comunismului şi confuzia imediat următoare, figura paternă a Ţăranului revine printre moştenitorii săi, nereuşind decît să-i învrăjbească. Unii se legitimează printr-o reconstrucţie filială aproape necrofilă a trecerii tatălui prin lume, alţii au ieşit în lume şi se declară eliberaţi de orice dependenţă filială, negînd chiar şi existenţa reală a figurii paterne a Ţăranului. Or, dacă este adevărat că sîntem cu toţii copiii Ţăranului Român, nu este mai puţin adevărat că acesta a murit şi dacă nu vrem să ne bîntuie visele culturale, trebuie să facem cele cuvenite pentru despărţirea de el - iar atît încercările de resuscitare, cît şi cele de abandon sînt necuvenite. În sp