În copilărie, un prieten de-al bunicilor mei mi-a spus că pe dealurile din jurul Cîmpinii (acolo unde îmi petreceam vacanţele) ar creşte iarbă albastră. El era geolog şi ştia bine lucrurile astea, avea şi o explicaţie. Zicea că dedesubt era petrol şi că iarba de deasupra prelua ceva din culoarea ţiţeiului. O vară întreagă am colindat Piţigaia (aşa se cheamă dealul) cu prietenii de vîrsta mea, în căutarea ierbii albastre. Nu o găseam şi din cînd în cînd ne mai întorceam la domnul Georgescu să-i cerem mai multe amănunte despre locul cu pricina. În ciuda precizărilor, nu reuşeam şi n-am reuşit niciodată să o găsim. Evident, noi ne închipuiam o iarbă de un albastru aprins şi foarte spectaculoasă. Probabil că în realitate tenta era foarte uşoară şi iarba cu pricina putea fi observată doar de un specialist. Domnul Georgescu avea o vitrină plină de pietre adunate în multele sale drumeţii făcute prin mai toate regiunile ţării. La el am văzut prima oară o bucată de sare cristalizată. M-a pus să încerc să văd cît e de sărată. Şi mi-a mai explicat atunci că, dacă alerg foarte mult şi mă deshidratez, e bine ca pe lîngă apa pe care o beau apoi, să pun pe limbă şi puţină sare ca să-mi revin mai repede. Juca bridge cu bunicii mei şi cu alţi vechi prieteni. Era un om voinic (mie mi se părea de-a dreptul uriaş) şi foarte vesel. Ştiam despre el că

în ultimii ani înainte de Revoluţie, avea un fel de ritual: nu se culca seara şi nu se scula dimineaţa fără să-i înjure şi să-i blesteme cu o poftă grozavă pe "nea Nicu" şi pe "coana Leana". De altfel, nici pe stradă, pe la cozi, nu-şi ţinea gura şi de cîteva ori a avut chiar probleme cu securitatea din Cîmpina. Ca şi ceilalţi, apucase vremurile dinainte de război, cînd în Cîmpina se trăia normal. Erau companii româno-americane de petrol, de pe urma cărora trăia mai tot oraşul. Existau cluburi, ştranduri şi terenuri de tenis, di