În general, noţiunea de "secularizare" este întrebuinţată fie descriptiv (prezentarea unei stări de fapt de pe terenul religios), fie explicativ, în încercarea de a surprinde cauzele schimbărilor survenite în practica religioasă, încercîndu-se la limită furnizarea unor predicţii pentru evoluţia viitoare (Hans Blumenberg, 1966). De unde şi dificultatea echilibrării celor două aspecte, la care se adaugă vechea lamentaţie cu privire la faptul că lumea devine din ce în ce mai secularizată şi nimic nu poate opri acest proces. Irită adesea numai simpla invocare a secularizării, în funcţie de cel căruia ne adresăm şi de obiectul analizei. Pînă la începutul secolului al XX-lea, Biserica Catolică percepea orice tentativă de punere în discuţie a religiei şi a noţiunii de sacru de către persoane din afara acesteia ca fiind opera ateilor ce doreau distrugerea Bisericii. Comentariul critic sau interpretările evoluţiei instituţionale erau potenţial suspecte şi dăunătoare, fiind elaborate în afara contextului sociologic şi al universului mental şi semantic al Bisericii. Observaţia anterioară capătă dimensiuni particulare în cazul Ortodoxiei. Pentru a ne limita doar la perioada de după decembrie 1989, orice tentativă de abordare lucidă a problemelor ridicate de modernitate şi redesenarea societăţii în ansamblu este percepută ca un act de trădare, incapacitate intelectuală de a înţelege trăirea ortodoxă, rea-voinţă etc. Lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul public vocea teologilor din interiorul Bisericii, capabili nu numai să ia act de schimbările reale produse de (post)modernizarea accelerată a societăţii în ansamblul său, dar şi să schiţeze o strategie, cît de cît coerentă, de răspuns.

O încercare de definire Există două mari tendinţe în literatura occidentală în ceea ce priveşte studiul secularizării (Jean-Pierre Sironneau, 1982): în cazul Ortodoxiei, ambele nu