Filmele lui Hitchcock, ca şi operele Agathei Christie, m-au fascinat întotdeauna. Evident, prin suspansul alambicat şi intelectual, dar şi prin stilul şi manierele personajelor. Într-o lume în care, de vreo 20 de ani încoace, în filme şi cărţi se moare în mii de moduri violente, se spune orice, înjurătura fiind deja golită de înţelesul ei primar, şi în care baia de sînge e doar o modalitate stilistică, nu e de mirare că manierele personajelor unor alte epoci, atît reale cît şi hollywoodiene, mă surprind şi fascinează. Îmi place modul în care personajele se adresează unul altuia, cu curtoazie şi necesara doză de convenienţă, cum respectă ele ritualurile unei vieţi civilizate. Îmi place nu în sensul categoric "aşa da, aşa nu", ci din perspectiva, perplexă, a omului sastisit de modul direct şi abrupt de exprimare, de mesajele fără echivoc şi lipsa de maniere, în faţa unei atitudini mai controlate şi convenţionale. Altădată o consideram ipocrizie. Acum, într-o oarecare măsură, mă înduioşează: personaje elegante, impecabile şi foarte bine crescute trec prin situaţii tensionate fără a-şi pierde nici ştaiful, nici cumpătul. Cînd situaţiile se înrăutăţesc peste măsură, eroii devin mai ironici, chiar sarcastici, dar nicicum vulgari sau violenţi. Ultimul film al lui Hitchcock revăzut recent este La nord prin nord-vest, cu Cary Grant, Eve Marie Saint şi James Mason. Mi-a plăcut enorm (nu ştiu să fie vreun Hitchcock care să mă fi dezamăgit), dar nu criteriile estetice contează aici. Vreau să-l observ din perspectiva detaliilor culturale (în sens larg, de viaţă cotidiană) ale epocii (reale şi cinematografice). Costumele, decorurile, gesturile, atitudinile de acolo aparţin unui cod de comportament diferit de cel de astăzi: mai distant, reţinut, formal, dar cumva mai onorabil. În primul rînd, personajul lui Cary Grant: elegant, într-un fel simplu, dar fără pată, în costum gr