Afacerea jurnalistilor rapiti in Irak se inscrie in categoria faptelor cu o dubla dimensiune: ceea ce se vede si ceea ce se ascunde.
Asemenea tuturor faptelor enigmatice de dupa decembrie 1989 – asa-zisa revolta spontana, asa-zisii teroristi, incidentele de la Targu Mures din 15 martie 1990, mineriadele –, eforturile de a afla ce se ascunde dincolo de ceea ce se vede n-au sanse de izbanda. Vom sti ce s-a intamplat de-adevaratelea abia peste decenii. Sau poate nici atunci.
Dedesubturile loviturii de stat de la 23 august 1944 sunt condamnate sa nu iasa la iveala. Sustragerea arhivei Ministerului Afacerilor Straine de catre Grigore Buzesti si Constantin Visoianu face imposibila descoperirea adevarului.
In numarul din 23 februarie 1990 al revistei Expres publicam articolul "22 decembrie 1989 – O dupa-amiaza cu prea multe intrebari". Ma refeream, in articolul respectiv, la intrebarile pe care le ridicau evenimentele care au urmat plecarii lui Nicolae Ceausescu cu elicopterul de pe acoperisul Comitetului Central.
Nu avansam nici o ipoteza asupra celor ascunse dincolo de ceea ce vazusem cu totii pe strazi si la TVR. Nu presupuneam nici un scenariu. Evidentiam, pur si simplu, o serie de intrebari ridicate de abaterea intamplarilor de la rigorile logicii.
Sesizam o serie de ciudatenii prin simpla raportare la bunul-simt a ceea ce ni se prezentase si ni se mai prezenta inca in februarie 1990 drept o revolta spontana.
Vom aplica aceeasi metoda de lucru la sirul de fapte prezentate noua, muritorilor de rand, drept rapirea si eliberarea celor trei jurnalisti romani. Fara a avansa vreun scenariu. Fara pretentia de a sti ce s-a intamplat in realitate.
Iata-le.
1. Chiar de la difuzarea stirii, intreaga presa romana si-a exprimat nedumerirea asupra felului in care decursese rapirea. Marie Jea
