Romanii, ca natiune, au multe particularitati care, pentru straini, par ciudatenii. Una dintre acestea este pasiunea morbida pentru scenarii si conspiratii. Nu stiu sigur daca aceasta inclinatie tine de gena noastra ca popor sau se datoreaza mutatiilor produse in mentalitatea noastra de cei 50 de ani de dictatura comunista. Cert e ca acumularile de secrete, de minciuni, de realitati duble pe care le-au produs regimul securisto-comunist au construit mecanisme de gandire de tip underground in care fiecare eveniment public este interpretat din perspectiva unei retele de conexiuni care au in spate, in mod obligatoriu, o conspiratie.

Cea mai frapanta forma de manifestare a acestei mentalitati este obsesia de a cauta in intamplarile cotidiene explicatiile cele mai complicate in locul acceptarii realitatii crude care, de cele mai multe ori, este simpla si clara. Partea proasta este ca, in cazul formatorilor de opinie si al mass-media, acest fenomen diminueaza semnificativ capacitatea de sinteza si analiza lucida a evenimentelor. Si o data cu aceasta suntem nevoiti cu totii sa asistam la defilarea incredibila a celor mai trasnite idei si interpretari.

Cazul jurnalistilor romani rapiti in Irak este semnificativ din acest punct de vedere. Practic, a doua zi dupa disparitia celor trei si a insotitorului lor, am asistat, mut de uimire, cum valuri de formatori de opinie si carduri de analisti, psihologi, specialisti si paraspecialisti dadeau explicatiile cele mai savante pentru fiecare moment si pentru fiecare element de decor al tabloului rapirii jurnalistilor. Din stradania fiecaruia de a spune pe post lucruri cat mai spectaculoase si mai complexe, a rezultat o colectie incredibila de bazaconii. Am auzit cu uimire psihologi care spuneau fara jena ca privirea lui Marie Jeanne de pe caseta difuzata de Al-Jazeera sugereaza nesinceritate, ca bietii jurnalisti nu par