Campania electorala pentru primaria Bucurestilor a fost cea mai discreta manifestare de gen dintre toate cele inregistrate pana acum. Nimic nu a amintit de efervescenta de altadata.
Televiziunile au prezentat monoton actiunile candidatilor, dezbaterile au fost lipsite de vlaga si s-au concentrat pe teme relativ minore, partidele s-au implicat putin si, parca, fara entuziasm. Toata lumea a tratat evenimentul ca pe o chestiune minora, de rutina, spunandu-si probabil ca jocurile sunt deja facute. Chiar si principalii interesati, bucurestenii, au parut destul de plictisiti de manifestare, disputa electorala fiind rareori pomenita in discutiile lor. Fenomenul pare ciudat pentru ca, totusi, este vorba de cea mai mare comunitate a tarii (o zecime din electorat), iar primarul Capitalei este, dupa presedintele tarii, al doilea om ales prin vot direct pentru o functie majora in stat. In plus, pentru alianta aflata la putere, rezultatul alegerilor constituie primul test important privitor la impactul popular al masurilor sale. Chiar daca Bucurestiul este, in mod constant, mai la dreapta decat restul tarii, votul sau reprezinta un semnal clar pentru definirea trend-ului optiunilor ansamblului.
Care sunt cauzele acestei apatii? De ce oare actorii principali isi fac "jocul" aproape cu resemnare, ca si cum el este doar o obligatie plictisitoare, fara miza? Problema are mai multe raspunsuri. Mai intai, polarizarea scenei politice romanesti. Ca si in cazul alegerilor generale, electoratul bucurestean a avut, practic, de ales doar intre stanga Psd-ista si dreapta, reprezentata de Ada. Candidatii celorlalte partide nu au contat. Efectul pervers al acestei scindari a fost ca, in afara de Vanghelie si Videanu, desemnati de cele doua mari forte politice, cei care au captat, cat de cat, voturile bucurestenilor au fost "independentii", in special Cristian Popescu "Piedone"
