Era o zi dumnezeiasca de primavara. Caldura blajina de mai ii mingiia pe oamenii iesiti dintr-o iarna grea, iar briza venita dinspre cheiul Dimbovitei le ravasea parul. Barbati in toata firea isi ridicau copiii pe umeri, aratindu-le cu mina spre scena instalata la poalele Casei Poporului: uite, tata, acolo e Papa de la Roma!
Toata suflarea Bucurestilor se adunase parca in Parcul Izvor pentru a-l vedea pe Sfintul Parinte. Era un moment cu adevarat istoric: pentru prima data, un Suveran Pontif facea o vizita oficiala, ecumenica, intr-o tara majoritar ortodoxa. Desi atita lume nu se adunase niciodata pe vreun stadion, n-au existat incidente sau vorbe de peluza.
Bunatatea capului Bisericii Catolice a coborit si asupra unei multimi predominant ortodoxe.
... Ce ironie a sortii: Papa Ioan Paul al II-lea, adulat linga zidurile unui palat construit de Ceausescu! Acelasi Ceausescu care-si facuse plan cincinal de darimare a bisericilor, indiferent ca erau ortodoxe sau catolice.
Acelasi Ceausescu care, in crizele sale de paranoia, li se adresa apropiatilor imitindu-l pe Stalin: da’ cine-i Papa asta, cite divizii de blindate are? Acelasi Ceausescu care, in copilaria lui inecata in colbul Scornicestilor, nu se poate sa nu fi auzit macar o data replica sanatoasa a taranului roman: da’ cine te crezi, ma, Papa de la Roma?!
Comunistii, in general, si-au facut un obiectiv din a-l distruge pe intiiul prelat de la Vatican. Si, prin el, Biserica. Urmarea? Comunismul a murit, Papa i-a supravietuit un deceniu si jumatate. Iar Biserica nu va muri niciodata pentru ca e Casa lui Dumnezeu.
La tara sau prin tirgurile patriei, cind un om "se da mare" in fata altuia, replica suna, in general, cam asa: da’ ce, ma, esti Papa de la Roma?! Cuvintele astea nu le-a putut astupa nici Ceausescu, in epoca lui de maxima nebunie, cind se credea
