Nici speculatiile, nici intermediarii neoficiali nu sint elemente specifice crizei ostaticilor romani. De astfel de „virusi" au avut parte italienii si francezii. Numai ca, spre deosebire de autoritatile de la Bucuresti, acestia au transmis opiniei publice informatiile de natura sa linisteasca si sa solidarizeze. De ce tace celula de criza?

Ziaristul francez Christian Chesnot, ostatic in Irak si eliberat dupa patru luni de captivitate, avertiza presa franceza ca absenta informatiilor publice despre soarta celor rapiti nu inseamna ca autoritatile nu-si fac datoria.

Dimpotriva, negocierile merg mai bine in astfel de momente, pentru ca grupurile de infractori sau radicale au acces la mass-media electronice si se poate intimpla ca un cuvint sau o imagine sa ridice miza rascumpararii, fie ea pecuniara sau politica.

Spre deosebire insa de celulele de criza franceze si italiene, care au reusit, in parte, sa-i elibereze pe jurnalistii-ostatici, organismul similar creat la Bucuresti nu a oferit opiniei publice nici o informatie relativ la soarta celor trei jurnalisti rapiti in Irak si a insotitorilor lor. Explicatiile pot fi mai multe, dar, in lipsa unor date, trec drept speculatii.

In cazul Italiei si al Frantei, comunicarea nu a fost exhaustiva, dar autoritatile au transmis informatiile de natura sa linisteasca si sa solidarizeze: ca sint in viata, ca exista contacte, directe sau indirecte.

Italienii au reusit sa stabileasca o legatura la numai citeva ore de la sechestrarea Giulianei Sgrena, fapt facut public, iar reprezentantii Executivului francez au tinut la curent, nu numai familiile si redactiile celor trei jurnalisti – Christian Chesnot, Georges Malbrunot si Florence Aubenas –, ci si opinia publica.

La o luna si jumatate de la rapirea lui Chesnot si Malbrunot, ministrul francez de Externe, Michel B