Ganduri din timpul agoniei Papei

O data cu moartea lui Ioan Paul al II-lea se incheie mai mult decat un pontificat. Se incheie – poate fara sa ne dam seama – o epoca. Si gresesc, oare, spunand ca secolul XX se sfarseste, cu adevarat, abia acum? Imi place sa cred ca secolul XX n-a excelat doar prin regresul interior care a insotit progresul tehnic. A fost si secolul in care polonezul Karol Wojtyla a devenit Papa.

De mult n-am mai auzit atatea platitudini cucernice cate aud acum la televizor. Probabil, de atat mai suntem in stare, intr-o vreme care l-ar vrea si pe Dumnezeu pipait de experti pentru a ne convinge ca exista. Ma tem ca lectia acestui mare Papa e omagiata fara a fi si inteleasa.

Se stia de vineri seara ca nu mai era nici o speranta ca Papa sa-si revina. Ca nici rugaciunile nu mai puteau ajuta la nimic. Poate ca o tacere cuviincioasa ar fi fost o forma mai potrivita de respect. Dar, in „satul planetar" de azi, un papa, mai ales unul de talia actualului papa, nu poate muri discret. Sunt prea multe televiziuni care vor sa-i transforme moartea in spectacol.

Probabil, daca li s-ar fi permis, nu s-ar fi dat inapoi sa intre in apartamentul Papei pentru a-i transmite moartea in direct. Oricum, indiscretia mondiala de care are parte, in ultimele sale clipe, e un ultim tribut platit de acest mare polonez. Nici moartea nu-i mai apartine. Nu e un mister privat. Sau o impacare personala cu toate cele trecatoare.

Ioan Paul al II-lea trebuie sa se lupte cu moartea in public. Si in baza unui protocol strict.

Nu toti papii au fost niste sfinti. Alexandru Borgia obisnuia sa dea foc in fiecare seara unui ghemotoc de calti pentru a-si aminti cum se duce viata. Dar, dupa ce punea sa fie maturat scrumul, avea grija ca, pana ce trecea, viata sa fie cat mai placuta. S-a inconjurat de un stol de amante, care i-