Scriam din ce în ce mai bine. Dar nici asta nu conta!!! În noaptea de 11 spre 12 iulie, anul curent, l-am visat, pentru prima oară după ce a murit, pe Mihai Ursachi. Era viu! Avea faţa foarte albă. Căuta să mă convingă că, fiind supuşi aceluiaşi test (o să vă spun care), dacă doream să-l ajut, trebuia să par, să îi fac pe ceilalţi să creadă că mă aflu pe ultima sută de metri...pe ultimul centimetru...dăh!... că nu mai pot scrie... că de abia mai tîrîi cuvintele printre mlaştinile dezolării personale... şi cînd reuşesc, în fine , bleah!, să încheg ceva, cînd acced...humm!... să-mi coc puroiul, să mi-l prăjesc precum scrobul de bubă dulce, să mă scarpin indecent la coajă, împroşcînd în jerbe, în arteziene, cu furtunul de grădină, cu stropitoarea de tablă ruginită, cu gura elegii injurioase... textul să fie cît mai incoerent... mai dezlînat...mai greu de priceput... cu dezacorduri gramaticale... cu expresii vulgare...cu repetiţii neglijente, nedorite, bîlbîieli de ramolit lichefiat la creieri, de boşorog redus la fixul memoriei minţii ... un soi de limbaj de aurolac handicapat... de rocker drogat cu "iarbă" periculoasă... dezlănţuit, violent, cumva dement...urlînd , bolborosind, sărind prin casă, pe casă, peste casă... în ritmul sincopat, asurzitor al consoanelor delabrate , al vocalelor impure, rupte din carnea informă, sîngerîndă a frazei ajunse un morman de viscere hidoase, putride, colcăitoare (oh! viermii vioi, mişcularzi, elocvenţi... ai hoiturilor lui Baudelaire!)... şi de oase frînte, ţăndăruite, de nervi vineţii, scîrboşi, flaşti, neracordaţi la marile sisteme nervoase centrale distruse, de vene şi artere golite, dezumflate de fluxul lichidului devenit acum murdar, mucilaginos, cleios... să alunec în fleaşca întinsă vîscos pe podele, să cad ca un om beat, voma mea să se adauge luxurii imunde a gunoaielor înflorite în jur... Pe scurt: ca dînsul să supravie