In lumea literară de la noi, cu greu ai putea găsi pe cineva care să-l vorbească de bine pe Marin Mincu. Oricît de multe merite i s-ar recunoaşte, discuţiile despre persoana sa sfîrşesc invariabil în acel "dar...", după care urmează toate nenorocirile din lume: ba că are o părere prea bună despre sine şi se dă mare, ba că suferă de mania persecuţiei, ba că este un tip resentimentar ş.a.m.d. Rareori obiecţiile care îl vizează pe Marin Mincu au vreo legătură cu opera sa (toată lumea îi recunoaşte statutul de italienist cu admiraţia condescendentă, uşor compătimitoare pe care i-o arăţi, să zicem, unuia care înghite sticlă), dar ideea că omul trebuie ocolit întruneşte aproape consensul în lumea literară. Cel puţin în cea oficializată, pentru că, excepţie fac scriitorii ultimei generaţii ("euridicienii"), foarte tinerii poeţi şi prozatori lansaţi şi promovaţi cu tenacitate în cenaclul pe care cunoscutul critic literar îl păstoreşte de cîţiva ani.
La fel ca un alt scriitor important, dar prea des uitat, al literaturii române actuale, Alexandru George, Marin Mincu pare a-şi fi adjudecat definitiv în lumea literară dîmboviţeană calitatea de trouble fęte. M-am întrebat multă vreme cum de un om care se bucură de prietenia lui Umberto Eco şi Gianni Vattimo, laureat al mai multor premii internaţionale de prestigiu, poate stîrni în ţară atîta idiosincrazie. Cred că am aflat o parte din mister după ce i-am citit consistenta antologie de texte publicistice Avataruri de tranziţie. Cele mai multe dintre ele au apărut în decursul anilor în "Cotidianul", dar şi în alte ziare şi reviste.
Este limpede că textele publicistice, nu analizele semiotice sau studiile despre avangardă ori postmodernism i-au adus lui Marin Mincu reputaţia de personaj greu de frecventat. Într-o lume fundamentală ipocrită, a reţelelor de interese şi a grupurilor de prestigiu, Marin M
